La zi în cultură

Am încetat, acum cîţiva ani, să scriu cronică literară. Mi s-a părut însă fastidios şi oarecum redundant să anunţ acest lucru explicit. La urma urmelor, orice om care citeşte literatură şi, măcar din motive practice, vreo recenzie, ştie că cronica literară are reguli stricte şi ea nu trebuie confundată nici cu articolele de opinie, nici cu editorialele şi nici cu aceste „biograffiti“.

În a doua jumătate a anilor ’90, o trupă cu nume de sat pescăresc de la graniţa cu Bulgaria devenea motivul unei oarecare isterii populare. Vama Veche îşi exhiba în acea vreme un frontman fără o voce care să-l scoată din pluton, dar bine înarmat cu charismă şi, eventual, acel amănunt care le face pe fete să suspine, Tudor Chirilă, şi însemna, înainte de orice, texte.

Rock pentru totdeauna e un musical din aceeaşi specie ca şi Mamma Mia! (2008): karaoke-musical-ul (sau jukebox-musical-ul), spectacol constînd în asmuţirea unei liote de celebrităţi hollywoodiene asupra unei selecţii de refrene arhicunoscute, fără prea mari eforturi de a converti refrenele respective în extensii „organice“ ale unui story.

Un scriitor care nu l-a văzut pe Eminescu, unul care l-a văzut bolnav spre sfîrşitul vieţii şi un altul care l-a cunoscut la Viena pe cînd poetul era foarte tînăr: Mircea Cărtărescu, Tudor Arghezi, Iacob Negruzzi.

O poveste dulcică de amor pe Facebook, cu complicaţii vodevileşti şi mult optimism bulevardier, totul culminînd cu 10 pagini de happy-end la Paris, plus alte 10 pagini de happy-epilog. Nu m-ar mira să apară în curînd şi un film Lovebook – ar putea avea un oarece succes în rîndul amatorilor de matinee romanţioase.

De 42 de ani, Arles este capitala fotografiei. În fiecare vară, „Les rencontres photographiques“ îi aduc în micul orăşel din sudul Franţei pe cei mai importanţi artişti vizuali din lume. De la Henri Cartier-Bresson la Nam June Paik, de la Brassai la Peter Lindbergh – nici un artist fotograf consacrat nu a ratat aceste întîlniri.

„Mama spune că ştii cînd ai ajuns la maturitate. Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminteşti cînd erai.“ Probabil cu această replică l-a „agăţat“ dramaturgul canadian Morris Panych pe Radu Afrim, care i-a montat la Teatrul German din Timişoara piesa Fetiţa din bolul peştişorului auriu.

Jurnal pentru Stella al lui Jonathan Swift e o carte rară în multe sensuri. Scriere postumă, dedicată unei singure persoane, carte trecută prin multe transformări şi schimbări de titluri, document psihologic şi afectiv al unui enorm scriitor, dar şi document politic al unei epoci complicate, jurnalul e şi laboratorul secret pentru Călătoriile lui Gulliver.

Ca să fiu în ton cu spiritul momentului, John Scofield amestecă pe acest album cîteva piese proprii cu cîteva „manglite“. Din fericire, în muzică e în regulă să treci compozitorii originali doar la finele booklet-ului CD-ului, în baza socotelii că interpretarea poate fi o artă în sine.

Un succes de critică la Cannes, Oslo, 31 august e cel de-al doilea film al regizorului norvegian de origine daneză Joachim Trier. Inspirat dintr-un roman existenţialist publicat în 1931, sub titul Le feu follet, de viitorul sinucigaş Pierre Drieu la Rochelle, filmul prezintă deambulările unui bărbat de 34 de ani care nu-i mai poate vedea vieţii nici un rost.

„Literatura SF este literatura mea „nativă“. Părinţii m-au învăţat să citesc cînd aveam patru ani şi jumătate, prima carte fiind Alice în ţara minunilor. Cînd am ajuns la şcoală (citisem deja cîteva cărţi ale lui Jules Verne), am dat peste programa şcolară de literatură română, cea în care apăreau mulţi ţărani, pămînturi, turme de oi şi, din cînd în cînd, cîte un salcîm tăiat.“

Femei, femei... peste tot femei! Europa încearcă să se răscumpere, dar nu organic, ci sistematic, în mod nord-american. În Franţa, recent, noul preşedinte a impus paritatea sexelor pentru guvern.

„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ Aşa suna un îndemn „Cătră autori“ scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri intitulate Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840.

Palahniuk s-a hotărît să dea şi el o versiune a Infernului – una comică, ironică, parodică, dementă, infantilizată şi cartoon-izată. Viaţa în iadul lui Palahniuk e ca „un desen animat Warner Bros de pe vremuri“, unde personajele sînt decapitate, mutilate, aruncate în aer, după care se refac rapid şi o iau nonşalant de la capăt.

Pe 16 iunie, seara, Flori de mină (Bányavirág) de Csaba Székely, regia Aba Sebestyén, producţie Yorick Studio/ Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, a căştigat premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Teatru de la Pécs (Ungaria) - POSzT. Doi dintre membrii distribuţiei, Gábor Viola şi Barna Kelemen Bányai, au fost premiaţi de juriul MASZK.

L-aş fi putut numi campionat european, că tot am avut corespondentul fotbalistic, dar americanii ne-au stricat, încă o dată, planurile. Asta pentru că au trimis un pluton de chitarişti, dintre cei mai apreciaţi în lume la această oră, să se riff-uiască cu plaiurile de poveste ale Semenicului, la Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărîna (12-15 iulie).

Pînă nu de mult era cel mai popular dintre toţi primarii Germaniei. Acum începe să piardă teren. Nu pentru că ar fi făcut altceva decît a promis. Nici pentru că n-a făcut destul. Ci pentru că n-a făcut la timp. Lună de lună, Klaus Wowereit (SPD) pierde puncte de popularitate în sondajele de opinie şi, pe deasupra, îşi trage şi partidul în jos.

L-am văzut acum cîţiva ani, la Sibiu, pe M. Ivănescu şi am stat cîteva ore de vorbă. Mă introdusese Matei Călinescu, urmînd să-mi dau seama singură dacă ar fi fost cazul să-l chinui pe poet cu un interviu pentru Dilemateca. N-a fost cazul – aşa cum fusesem avertizată, M. Ivănescu se stingea cu aceeaşi discreţie cu care trăise.

Povestea sună astfel: Billy Corgan, arogantul lider al unei trupe care, deşi mare, n-a avut niciodată norocul să se afle acolo unde şi-a dorit, venea în 2009 cu propria idee, revoluţionară, se-nţelege, legată de formatul şi distribuţia muzicii. Propunerea lui Corgan însemna o operă conceptuală şi gigantescă, inspirată de tarot şi numită Teargarden by Kaleidyscope.

Abraham Lincoln, vînător de vampiri e un Bildungsroman de benzi desenate în mişcare, în care Abe cel Cinstit scrie istoria Americii cu un topor, măcelărind noapte de noapte, o viaţă întreagă, cu mişcări neo-hongkonghisto-post-matrixiene, vampiri sclavagisto-kung-fu-işti din statele sudiste.

În articolul meu „ICR insultat pentru performanţă“ scriam: „... dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul cel mai limpede negreală“. Într-adevăr, ceea ce stîrneşte indignare în Ordonanţa de Urgenţă cu privire la ICR nu e numai faptul că se încearcă distrugerea unei instituţii de calitate europeană, că fiind o excepţie fericită, ea trebuie neapărat rasă.

Am scris şi altădată despre cît de curioase sînt destinele antologiilor, despre relaţia complexă dintre influenţa lor culturală şi numărul scriitorilor care le-au supravieţuit (literar sau existenţial), despre cum o parte din ele au avut şansa de a-şi retrăi tinereţile prin reeditări.

Autorul e conte de extracţie germano-maghiară, cu legături inclusiv în aristocraţia britanică şi rusească. Asta nu l-a împiedicat, totuşi, nici să se nască pe meleaguri somaleze, nici să cîştige un ban cinstit ca jurnalist neamţ şi nici să se vadă concediat la primul val al crizei economice din mileniul trei.

De fiecare dată, Bienala Bucureştiului m-a dus în locuri necunoscute sau imprevizibile. Şi totuşi, dacă în trecut vorbeam chiar de instituţii de artă sau muzeale, proprii expunerii (Simeza, Orizont, Centrul de Introspecţie Vizuală, Muzeul de Geologie), de data asta vizita bienalei devine şi mai intensă.

O dată la cinci ani, Kassel devine capitala artelor vizuale. Din 9 iunie pînă la jumătatea lunii septembrie, micul oraş german găzduieşte a treisprezecea ediţie a expoziţiei Documenta. E un muzeu de 100 de zile. Nu e tocmai cea mai fericită dintre ediţii. Cea care o coordonează, Carolyn Christov-Bakargiev, a fost criticată, ba chiar boicotată.

Ce bine ar fi fost dacă, odată citind titlul de mai sus, regia v-ar fi insinuat auditiv „Şir de cocori“, mîndra suavitate a lui Dan Andrei Aldea, cel care ne-a dăruit neuitatul „om bun, deschide-ne poarta / dă-ne o coajă şi nu ne goni / şi-n schimb îţi vom alina tristeţea / cu vesele cîntece şi ghiduşii“! Era fundalul sonor ideal.

„Trebuie să te bizui doar pe percepţia directă a ordinii ultime“ – asta ar fi lema celei mai controversate dintre cărţile lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei, apărută în 1954 şi tradusă acum şi în româneşte (de Mihai Moroiu) la Editura Polirom. Experienţele psihedelice ale scriitorului englez, pasiunea lui pentru „porţile în zid“, oricare ar fi ele, sînt binecunoscute.

Îndrăzneala muzicii experimentale are adesea două tăişuri, cel cu care îl zgîndări pe ascultător, în speranţa că îl vei face sensibil la neobişnuitul pe care i-l propui, şi cel cu care rişti să te tai singur în palmă, cînd ascultătorul îţi percepe muzica drept o agresiune pe care nu e obligat să o suporte.

Co-producţia argentiniano-spaniolă Sin retorno e o melodramă despre un accident de maşină, o fugă de la locul faptei, un tată care încearcă să-şi răzbune fiul (victima accidentului), un alt tată care încearcă să şi-l protejeze pe-al său (făptaşul), o coincidenţă nefericită şi o eroare judiciară urmată peste ani de încă o răzbunare.

Într-o posibilă tradiţie a romanului rural scris de un Gala Galaction sau un Vasile Voiculescu, Liliana Lazar îşi plasează acţiunea romanului într-un sat moldovenesc numit Slobozia, în pădurea căruia se află un străvechi (există legende încă de pe vremea turcilor) şi malefic lac numit de localnici Groapa cu lei.

E romanul cu care a debutat Italo Calvino, în 1947 – un fel de Pistruiatul plasat în Italia fascistă. Puştiul pistruiat al lui Calvino se numeşte Pin, e un băiat dezgheţat foc, destupat la minte şi spurcat la gură, care încearcă să înţeleagă lumea „oamenilor mari“ învăţînd poveştile ei de cîrciumă „despre femei şi bărbaţi în pat sau despre bărbaţii ucişi ori băgaţi la închisoare“.

Musical-ul The Full Monty este, poate, spectacolul cu cel mai mare succes în stagiunea 2011-2012, la Teatrul Naţional din Timişoara. Cei familiarizaţi cu atmosfera celebrului film omonim pot regăsi acum un subiect despre probleme cotidiene care tind să devine universale, transpuse pe scenă, în egală măsură cu umor şi sensibilitate, graţie regiei şi coregrafiei lui Răzvan Mazilu.

Tena koe. Kei te pehea koe? Adică: „Bună. Ce faci?“. Anul acesta, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt învăţăm limba ma¯ori. Ţara invitată e Noua Zeelandă. Iar guvernul acestei ţări şi-a propus să popularizeze la Frankfurt cultura şi limba indigene. Oferta e pe cît de interesantă, pe atît de contestată.

Marţi, 5 iunie 2012, orele 17,30: moment tulburător şi evident emoţionant, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Consiliul artistic, din care, cu onor&plăcere, fac parte de cîţiva ani, ca outsider simpatetic dezbate viziunea lui Alexandru Dabija asupra contondentei constelaţii fatalism-isteria cîştigului-nenoroc-demonism, în schiţa lui Caragiale Două loturi.

Să recunoaştem, e un mare curaj să scrii o carte despre biografia unui scriitor fără biografie, fie ea şi o antibiografie. Să scrii – la urma urmelor – despre cei 10 ani activi din viaţa unui scritor cu o identitate multiplă (românească, evreiască, franţuzească) şi cu un gust mărturisit pentru pseudonime, aplecare căreia, totuşi, i-a ţinut piept cum a ştiut mai bine.

În cei trei ani trecuţi de la dezamăgitorul album The High End of Low s-au întîmplat cîteva chestii în viaţa domnului Brian Hugh Warner. Nişte duzini de cronici complet acide, care prevesteau, cu tam-tam, sfîrşitul unei epoci. Un turneu, la fel de dezamăgitor şi el, posterior lansării amintitului album.

"Immigrants’ Theatre Project ne-a selectat – mie şi Verei Ion – piesele incluse în seria de spectacole-lectură care problematizează existenţa de graniţă a emigranţilor contemporari. Piesa mea, Familia Offline, are în centru o familie cu prelungiri în Spania: copiii trăiesc în absenţa părinţilor plecaţi la muncă şi devin propriii lor părinţi."

Prometheus, primul SF al lui Ridley Scott de la epocalul său un-doi cu Alien şi Blade Runner, e o operă de bătrîneţe, cu călcătură apăsată şi ambiţii sumative. Nu numai că explică originea creaturii din Alien şi repune problema Blade Runner-iană a existenţei sentimentelor la androizi, dar se mai şi ia în piept cu marile întrebări din categoria „ce căutăm noi în universul ăsta?“