Unicornul cu dungi albastre
L-am văzut acum cîţiva ani, la Sibiu, pe M. Ivănescu şi am stat cîteva ore de vorbă. Mă introdusese Matei Călinescu, urmînd să-mi dau seama singură dacă ar fi fost cazul să-l chinui pe poet cu un interviu pentru Dilemateca. N-a fost cazul – aşa cum fusesem avertizată, M. Ivănescu se stingea cu aceeaşi discreţie cu care trăise, iar indiscreţiile imperative îi repugnau atunci, mai mult ca niciodată, deşi încă le putea ţine piept. L-a pomenit la acea întîlnire pe Radu Vancu care tocmai îşi publicase teza de doctorat M. Ivănescu. Poezia discreţiei absolute şi căruia îi recomandase, mi-a spus rîzînd, să încerce să treacă dincolo de biografie, atunci cînd scrie poezie. Am fost sigură că glumeşte, aşa cum glumea atunci cînd se întreba de ce Mircea Dinescu i se adresează lui Stelian Tănase, într-o emisiune TV, cu „băi“ sau de ce Mircea Cărtărescu nu-l mai recomandă studenţilor săi, cum îi spusese cineva.
Mi-am amintit de aceste lucruri regăsind – în ultimul volum publicat de Radu Vancu, Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher), carte extraordinară, cu care am rezonat profund – portretul lui M. Ivănescu. E un portret „dinăuntru“, făcut cu dragoste şi talent, prin care M. Ivănescu intră, postum, în biografia (literară) a lui Radu Vancu pe care o ştim din Epistole pentru Camelia, Sebastian în vis sau Amintiri pentru tatăl meu. E un portret de familie, în care Poetul, prezent în alte cărţi doar prin aluzii poetice, s-ar fi recunoscut fără îndoială: „...ce spunea bătrînul maestru era frumos şi trist ca vechile lui poeme, însă vocea nu mai era deja vechea lui voce, sprintenă şi parcă pe fast-forward, ca mersul lui pe stradă citind. Ţinea cartea în faţă şi mergea repede-repede, un Charlot căruia un Magritte livresc i-ar fi aşezat în dreptul capului nu un măr, ci o carte. Vocea aia era de acum amintire, cum amintire era şi tînărul care-mi purta numele şi o asculta ore în şir, destrămat de fascin pentru bătrînul maestru aşezat în fotoliu, cu capul dat pe spate, privind direct în lumina lustrei cu ochii imenşi, măriţi aproape caricatural de lentilele-telescop, cine ştie în ce abisuri astrale scormonea, în vreme ce, din delicateţe, se prefăcea că stă lîngă tine“.
Iubirea pentru maestru nu înseamnă însă, pentru Radu Vancu, a-l asculta orbeşte, ci, dimpotrivă, vizionar. Iar saga familială care continuă în horror-ul transparent din Frînghia înflorită, pînă în pînzele albe ale unui purgatoriu complet vancian, îl incorporează şi pe bătrînul maestru, ca şi pe cei doi poeţi afini, Claudiu (Komartin) sau Marin (Mălaicu-Hondrari). Recomandării de a „ascunde datul biografic într-un cod greu accesibil“ (pe care M. Ivănescu i-o făcea, ne spune Vancu într-o prefaţă, nepublicată încă, la un volum postum al maestrului), Radu Vancu îi răspunde cu această stranie dedublare: pe de o parte, Frînghia înflorită continuă excavarea în sine, o indexare şi o cartografiere a purgatoriului de după scena originară a sinuciderii tatălui; pe de altă parte, fiecare punere în abis a acesteia e urmată de o clară, romantic-hipermodernă, încremenire în „ars poetica“. Astfel, Frînghia înflorită e structurată într-o parte nocturnă, o carte de vise à la Swedenborg, în care fiecare poem e introdus printr-un incipit avînd claritatea ororii („Ce-ţi mai spune unul dintre morţii tăi / cel mai drag, cel mai iubit dintre morţi, / cînd te mai lasă inima să-l visezi“), şi o parte diurnă, a martorului ce asistă la groaza absolută a plonjonului nocturn. Riscantă nu e însă schizoidia – pentru că nu poţi să priveşti în abis şi să fii, în acelaşi timp, martorul privirii abisului –, cît incorporarea de care vorbeam, a vieţii diurne în cealaltă. Viaţa visată a „celui mai iubit dintre morţi“, alături de arta poetică a „poeziei-ca-artă de familie“ ameninţă cu implozia şi cu reduplicarea infinită a unor galaxii de vină, „oroare şi sentimentalism“: „Poezia-ca-artă-de-familie: formula poate părea minimalistă, însă la drept vorbind e taman pe dos, de un maximalism utopic. Lui Tolstoi îi trebuiau cam două mii de pagini zdravene ca să scrie ca lumea despre o familie. Thomas Mann, în miezul secolului vitezei, se descurca cu vreo mie. Chiar şi în epoca twitter, a topi mia de pagini în lama de ras a unei cărţi de poemaşe mi se pare, spuneam, un proiect crîncen de maximalist. Fiindcă, dacă orice om e un univers, cum dictează clişeul, atunci orice familie e un plurivers. În care încape totul – şi chiar contrariul lui.“ E o tactică de refamiliarizare a tot ce e poetic (şi ce nu e?), o saga despre sine însuşi, despre trecutul traumatizant, prezentul paradisiac (din „Paradisul CamiSebastian“) şi viitorul care tocmai se repetă în vis sau în halucianţie.
Poezia este şi pentru Radu Vancu o „a doua naştere“ (cu vorba lui James Dickey pe care el însuşi i-o aplică lui M. Ivănescu), adică o chestiune de „self-criticism“ şi „endless experiment“. Curios e însă faptul că în toată această despicare de sine şi experimentare a ororii pe viu, în toată această refamiliarizare a bucolicului cu oroarea, există şi un cod îngropat. Doar că el nu ascunde biograficul, cum ne-am aştepta şi cum îi cerea maestrul lui Radu Vancu, ci ascunde sub familiar, şi chiar sub vina „scenei originare“, ceva mult mai important. O iubire-identificare fără leac, pe care Buddy Glass, într-o altă saga de familie crîncenă, o prezenta aşa (vorbind despre sinuciderea fratelui său, Seymour): „pentru noi el a fost toate lucrurile care contează: unicornul nostru cu dungi albastre, dubla noastră lentilă de convergenţă a razelor solare, consultantul nostru genial, conştiinţa noastră portabilă... unicul nostru poet total şi inevitabil“.
