biograffiti

Am renunţat să mai scriu cronică literară după vreo zece ani de articole săptămînale şi am început, apoi, rubrica de faţă – „Biograffiti“, care se încheie acum, odată cu plecarea mea de la Dilema veche.

Există, fără îndoială, un aer de familie al scriitorilor români abia trecuţi de fatidica vîrstă de 40 de ani. Decreţei sau nu, autoficţionari sau tocmai dimpotrivă, filozofi la firul ierbii sau romancieri sadea, cu toţii – şi fiecare în parte – au un ton edificat.

Am auzit pe cineva, zilele trecute, la Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi, spunînd că dacă FILIT ar fi început mai demult, pe la mijlocul anilor 2000 măcar, multă energie (scriitoricească) s-ar fi economisit şi multă umoare neagră s-ar fi împrăştiat.

De obicei, memoriile au o funcţie devoalantă, o alta – structurantă, o a treia – reparatorie. Personajul memorialistic care se hotărăşte să spună „eu“ devoalează lucruri ascunse o viaţă, fapte invizibile pentru cei mai mulţi dintre viitorii săi cititori, îşi restructurează experienţa, „repară“ neînţelegerile, incoerenţele, aleatoriul.

Am citit cîteva dintre romanele lui Radu Ciobanu – Treptele Diotimei, Vămile nopţii, Heralzii – prin anii ’80, de două ori uimită. O dată pentru felul în care scriitorul folosea istoria pentru a scrie, de fapt, despre un prezent ce devenise delirant; eram uimită, apoi, de faptul că Radu Ciobanu, deşi timişorean prin naştere, locuia în acelaşi oraş cu mine, în Deva.

Am tot fost întrebată, cînd recomandam cărţi româneşti unor traducători sau editori străini, de ce noi, românii, nu avem proză de gîndire. Aveţi de toate – mi se spunea –, în ultima vreme, mai ales, s-au cam completat toate locurile imaginabile într-o panoramă literară;

Vorbeam, săptămînile trecute, cu o amică mai tînără, despre unul dintre motivele revenirii mele, la începutul lui 2000, în România. Mi-am dat seama (îi spuneam sau mă pregăteam să-i spun, înainte de a o vira spre actualitatea fierbinte) că nu pot scrie în româneşte decît aici.

Jurnalul Virginiei Woolf se încheie – cu patru zile înainte ca scriitoarea să se sinucidă, înecîndu-se într-o apă de 20 de centimetri – astfel: „Trebuie să pregătesc cina. Peşte şi cîrnaţi.“ Pentru noi, care ştim ce va urma, fraza are o profundă violenţă.

În fiecare noapte, cineva venea să aranjeze cearşafurile. Făcea mai multe, cu siguranţă – întorcea ştecherul fierului de călcat cu susul în jos (numai aşa făcea contact), aspira în linişte firele de păr din peria rotundă, înlocuia gelul de duş cu apă franţuzească La Source, bloca accesul la minibar.

M-am trezit, printr-un concurs de împrejurări (ţinînd de o generozitate rară, nu ştiu dacă intelectuală sau tout court), în juriul Premiului FIL de la Guadalajara, un premiu serios, dedicat literaturilor în limbi romanice. Nume grele, opere complete, literaturi întregi.

Literatura nu e niciodată inocentă – spune Roberto Bolaño, în Detectivii sălbatici –, ea e, de cele mai multe ori, o punere în scenă a unui prezent-trecut, o butaforie în care personajele, măşti mai mult sau mai puţin reuşite, mimează senzaţii, gînduri, sentimente pe care altcineva şi le imaginează.

Săptămîna trecută am ajuns la Barcelona şi am ţinut morţiş să beau o cafea pe Calle Tallers (prima pe dreapta cum vii din Plaza Catalunya spre mare), la barul Céntric. N-aveam mai mult de o oră pînă cînd trebuia să mă întorc, aşa că i-am promis fiică-mii, care mă însoţea, o întregă după-amiază liberă dacă-mi găseşte barul rapid.

Nu ştiu alţii cum îşi amintesc romanele citite, eu însă nu îmi amintesc mai deloc „povestea“, intriga, „clou“-ul narativ, nici măcar în cazul cărţilor care pe asta mizează. E o neputinţă, recunosc – îmi amintesc clar o replică (uneori, de cîteva rînduri), o imagine, un cuvînt, un ritm al frazei, o aberaţie care îmi vorbeşte direct

Într-o notă la ultimul roman al lui Roberto Bolaño, 2666, publicat postum, Ignacio Echevarría – un personaj de acum legendar al literelor spaniole, pe care l-aţi putut vedea acum cîţiva ani şi în România, invitat de Ioana Zlotescu, directoarea de atunci a Institutului Cervantes – făcea o supoziţie.

Dacă ar fi să numesc cel mai atipic, mai bizar şi mai impersonal jurnal din întreaga literatură română, acesta ar fi, fără îndoială, jurnalul lui Vasile Lovinescu, succesiunea de trei volume care începe cu Jurnal alchimic, continuă cu Însemnări iniţiatice şi se încheie cu Meditaţii, simboluri, rituri.

M-am întrebat, nu o dată, de ce s-a scris atît de puţin despre Vasile Lovinescu. E clar de ce calea lui de interpretare a literaturii n-a fost mai deloc urmată, cu excepţia notabilă a lui Alexandru Paleologu. De ce nu s-a scris despre unicele lui jurnale, despre Scrisori crepusculare, carte extrordinară care ar trebui completată şi publicată într-o ediţie critică.

N-aveam de gînd să întind pe trei episoade povestea cu utilitatea-utilizarea-inutilitatea literaturii. N-aveam de gînd, în fond, decît să descriu felul în care un fenomen (cultural? social?) mai amplu ne poate afecta viaţa privată. Nu trăim singuri, nu ne putem izola nicicum, iar lucrurile de care ne temem cel mai tare încep să se insinueze chiar cînd credeam că am scăpat de ele.

Veţi fi de acord, cred, că actuala devalorizare a literaturii şi a învăţămîntului filologic este un paradox chiar şi din punctul de vedere al „utilizării“ lor practice. În fond, orice elev de (minim) bun-simţ ştie că, după 12 ani de şcoală (în care va trece prin teste, evaluări şi teze semestriale), va da un examen de literatură în limba română.

Cînd şi-a ales liceul, fiică-mea mi-a făcut o mare surpriză. Deşi nu vorbisem foarte serios despre asta, deşi nu-i sugerasem direcţia (ceva, ceva tot am făcut, dar indirect, printr-o incredibilă profesoară de... chitară), deşi mă abţinusem (stoic) să-i dau sfaturi, ea a ales singura clasă de filologie de la un vechi liceu cu tradiţie umanistă.

Pe la începutul primăverii, cineva m-a întrebat care dintre romanele bune, publicate anul trecut, ar fi cu adevărat nou, inovator în sens literar, conştient de sine şi de fiecare frază a sa. Care, vasăzică, dintre romanele momentului ar fi cu adevărat important literar, obiectiv, cum se zice...

Am recitit, de curînd, romanul lui György Dragomán Regele alb, roman extraordinar, „fără concesii la absurdismul tentant“, cum îl fixa, scurt, Radu Cosaşu în Dilemateca, şi excepţional tradus – plastic, inventiv, creativ – de Ildikó Gábos-Foarţă în româneşte.

Un scriitor pe care ar trebui să-l recitim cu toţii din cînd în cînd scria undeva că romanul este zona indicibilului, locul lucrurilor de nespus altfel. Mai spunea – cred – că a scrie roman înseamnă, înainte de orice, să eviţi capcanele sociologismelor ieftine, de manual, pe cele ale eseului abia mascat sau pe cele ale jurnalismului defulatoriu.

Nu reuşesc să înţeleg de ce o publicaţie cu totul extraordinară în peisajul nostru cultural cum e Athanor („Caietele Fundaţiei «Gellu Naum»“) este în acelaşi timp, la propriu, atît de rară. Primul număr a apărut în 2004, cel de-al doilea în 2008, iar cel de-al treilea, iată, zilele trecute, la Editura Herg Benet.

Contra democraţiei, Contra progresului şi Contra iubirii – acestea sînt cele trei piese care au făcut vîlvă în ultimii ani în toată Europa, alcătuite din cîte şapte scene succesive, dar nelegate între ele, după modelul unui gen uitat (Le Grand Guignol) şi recondiţionînd umorul negru, ironia verde şi sufletul albastru.

Pun pariu că nu vă imaginaţi ce periculos poate fi un drum cu trenul pînă la Timişoara. Ce se poate întîmpla, la urma urmelor? Doar nu străbaţi India de la nord la sud, în tren deschis;

Ne raportăm, de obicei, la persoane diferite, apăsînd pe pedala ironiei sau a condescendenţei. Ticurile cuiva sau agitaţia polimorfă ne umplu de veselie sau de-o corectă înţelegere prefabricată. Scăpările de memorie sau lapsusurile semnificative ne provoacă un zîmbet superior şi o corecţie imediată, iar excesele de tot soiul ne transformă de-a dreptul în clinicieni ai normalităţii cotidiene.

Acum cîţiva ani, cînd în presa noastră culturală s-a încins o dispută despre „marile teme“ ale romanului românesc, mi-am mărturisit public cîteva mirări: De cînd tema face literatura? Care e legătura între „marile teme“ şi literatura valabilă?

S-ar putea ca în perioadele tulburi, cum e nesfîrşita tranziţie pe care o traversăm, cărţile de memorii dialogate care fac bilanţul unor vremuri asemănătoare să-şi trăiască adevărata viaţă, adică să fie intens recitite.

În extraordinara povestire care dă titlul volumului din 1983, protagoniştii capătă identitate în funcţie de „diferenţele de consistenţă a luminii în acelaşi anotimp în cele două colţuri ale ţării“, în funcţie de felul în care fiinţele din jur de raportează la ei, în funcţie de opririle pe un drum care străbate toată ţara, de la Constanţa la Oradea şi înapoi.

Este, fără îndoială, un eveniment faptul că o editură serioasă (Polirom) s-a hotărît să reediteze, într-o nouă traducere, India secretă de Paul Brunton. Din 1936, cînd a fost pentru prima dată tradusă în româneşte de Henriette Yvonne Stahl, cartea a circulat reeditată de edituri obscure, fără un minim aparat critic şi între nişte coperte care-ar fi băgat groaza în orice cititor de bun-simţ.

Dacă, printr-o distorsiune temporală, ne-am trezi la sfîrşitul anilor ’80, la un cenaclu de proză (cum a fost cel condus de Ovid. Crohmălniceanu, de pildă) şi dacă, la acel cenaclu, ar citi (o povestire sau un fragment de roman) un prozator/o prozatoare de azi (unul dintre cei des pomeniţi pe Google) – fac pariu că s-ar rîde în hohote.

Recunosc, literatura mi-a jucat întotdeauna feste în chestiunile etice. Cel puţin în primă instanţă. De cînd mă ştiu, mi s-a părut că o pagină bună – adică bine scrisă – răscumpără (aproape) orice. Trebuie şi acum să dau un pas înapoi, să mă gîndesc bine, ca să văd lucrurile dincolo de retorică, de sofisme, de conjecturi.

L-am ascultat, nu demult, pe Pascal Bruckner, într-o emisiune literară redifuzată pe TV5, vorbind despre noua sa carte, Casa îngerilor, apărută în Franţa în 2013 şi tradusă, iată, deja în româneşte, la Editura Trei, de Doru Mareş. A mai rămas ceva tabu, nedemontat, neterfelit de aplombul său iconoclast?

Cum se poate susţine onest o revistă decentă? S-ar putea ca tocmai lipsa unui răspuns satisfăcător la această simplă întrebare să fie principalul simptom al crizei prin care trece presa. E drept că orice manager de presă ar spune că adjectivele onest şi decent nu intră în „profilul produsului“ şi nici în „targetul lui de eficienţă“.

Citesc, în ultima vreme, tot mai multe cărţi în format electronic, mai ales de nevoie, dar şi pentru că n-am răbdare (uneori) să aştept cartea pe hîrtie. Formatele electronice fiind mai versatile, a trebuit să-mi găsesc un sistem de „notiţe şi însemnări“ adaptat noii lecturi.

Dacă penultimul volum al Olgăi Tokarczuk (tradus, la sfîrşitul anului trecut, de Cristina Godun, la Editura Art) ar fi fost scris în româneşte şi-ar fi apărut la Bucureşti, primul lucru care s-ar fi spus despre el ar fi fost: nu e un roman. E eseu, e proză scurtă, e, pe alocuri, poem în proză, dar nu, nici vorbă, nici în ruptul capului nu e roman.

Citită după aproape 20 de ani de la apariţie (şi, desigur, nereeditată, deşi se găseşte foarte greu), cartea îşi păstrează intactă actualitatea atît în partea ei aşa-zis diurnă (de viaţă literară, lume culturală românească, articulată în pofida izolării şi care, pe alocuri, mai păstra ştaiful de odinioară), cît şi în cea „nocturnă“.

Nu cred că Gellu Naum s-ar fi mirat de apariţia tîrzie – pentru prima dată în română, în excelenta traducere a lui Bogdan Ghiu – a romanului-fetiş al suprarealismului, Nadja de André Breton, la începutul lui februarie, şi de lansarea acestuia cu doar cîteva zile după fatidica zi de 14 februarie.

Nu cred că încalc vreo prescripţie din decalogul dilematic scriind despre noul volum publicat de Alice Popescu la Editura Pandora M, Sfoara de întins rufe, în excelenta colecţie de poezie coordonată de Svetlana Cârstean, „Cercul poeţilor apăruţi“.

Cînd eram întrebată, în copilărie, ce-o să mă fac cînd o să fiu mare, răspundeam pe loc „librărie“. Maică-mea mă corecta, „librăreasă“, apoi se scuza invariabil: îi plac mult librăriile (cuvîntul „papetărie“ l-am învăţat abia cînd am ajuns la Bucureşti), îi plac jucăriile, pixurile, creioanele cu gumă, cariocile şi mai ales carneţelele de toate culorile.

Am văzut pentru prima dată figura Aglajei Veteranyi prin februarie 2002, în România literară, alături de un fragment din De ce fierbe copilul în mămăligă (roman tradus de Nora Iuga, la Editura Polirom), pe care autoarea nu mai apucase să-l vadă apărînd.

Nu demult, un director de institut cultural bucureştean m-a acuzat că aş fi „prizoniera unui concept de bibliotecă, astăzi depăşit“. Cred că i-am răspuns deja online, oricum, sînt de atunci cu ochii pe biblioteca pe care a distrus-o. Am răspuns, cu toate că nu cred că trebuie să le răspundem celor care, în lipsă de argumente, fac apel la retorica noului, a juventuţii şi a schimbării de dragul schimbării.

L-am văzut zilele trecute pe Quentin Tarantino enervîndu-se brusc în timpul unui interviu. Întrebat – a o suta oară – care este legătura între violenţa de pe ecran şi cea din viaţa reală, Tarantino a cedat nervos şi a spus, în direct, lucrurile alea pe care, de obicei, le spui acasă, nevestei sau amicilor.

Am scris nu demult despre romanele concentrice ale Zeruyei Shalev ca despre una dintre cele mai misterioase descoperiri din ultima vreme. E complicat să scrii însă despre fraza ei unică, aluvionară şi vie, care te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea.

L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciştii. Nu mai ştiu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori şi îi auzisem citind sau comentînd după lecturile altora.

Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul.

Mi-aş fi dorit să fiu săptămîna trecută la Madrid unde s-au lansat, în două seri succesive, traducerile în spaniolă – la Editura Miguel Gómez – ale volumelor Amor intellectualis de Ion Vianu (tradus de Victor Ivanovici) şi Portretul lui M (Retrato de M) de Matei Călinescu (tradus de Ioana Zlotescu).

Poate vă amintiţi ce entuziasmată am fost la începuturile primului sezon al serialului HBO În derivă. Mi se părea cu atît mai reuşit cu cît era un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, care a trebuit adaptat realităţilor româneşti.

Dac-ar fi să aleg o unică frază, aceasta ar fi următoarea: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“. E o frază liminală, fără determinanţi şi ocolişuri, cu o cauzală-consecutivă, o frază neagră care rezumă urmarea fatală a lucrurilor atunci cînd ireparabilul s-a produs.

În copilăria mea, la începutul anilor ’70, ţinutul Hunedoarei îşi mai păstra încă aerul patriarhal. La poalele Cetăţii Devei se mai afla vechiul burg ardelenesc, cu palatul renascentist Magna Curia, cu vechi case somptuoase străjuite de porţi înalte, cu biserici romano-catolice şi reformate, cu oameni civilizaţi...

Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema.

Sînt foarte rari scriitorii pe care nu-i poţi citi altfel decît în întregul lor: cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate însemnările, eboşele, jurnalele (la care ai acces), cu toate comentariile (profunde sau tembele) despre ei, cu biografie şi cu literaratură, cu tot şi toate.

Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul.

Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului.

N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché.

Vă amintiţi, poate, cursul acela sfîşietor de yugo-nostalgie (din Ministerul durerii de Dubravka Ugresici) pe care o tînără emigrantă, profesoară de sîrbo-croată, îl ţine unor şi mai tineri compatrioţi, refugiaţi de război.

Maică-mea – care mă ţine la curent cu tot ce se întîmplă în vestul ţării, de la construirea autostrăzilor la dispariţia făinii şi uleiului din magazine – mi-a povestit de curînd că tarabagiii din piaţă au început să-şi arunce unii altora, ca ultimă înjurătură, apelativul Dottore!

Adevărul e că nu poţi înţelege pînă la capăt reculul hotărît al lui Dan C. Mihăilescu în faţa egoprozei mizerabiliste şi erotizate a vremurilor noastre pînă nu-i citeşti eseurile despre „trecut ca reumanizare“, cu hipnotica Românie interbelică, dar şi cu „anii decepţiei“.

N-am nici o îndoială că dialogul de acum zece ani cu Dalai Lama (consemnat de Daniel Goleman), apărut recent şi în româneşte sub titlul Emoţiile distructive, a avut deja succesul meritat. Toate aceste întîlniri (cea de faţă fiind a opta) au avut un public mult mai variat decît acela deschis unor experienţe exotice popularizate.

Emoţiile distructive. Cum le putem depăşi? (tradusă recent şi în româneşte, la Editura Curtea Veche) adună laolaltă – într-o succesiune narativă cu incursiuni în biografiile şi parcursurile intelectuale ale mai multor oameni excepţionali – convorbirile despre emoţiile perturbatoare, ale lui Dalai Lama cu diferiţi psihologi, neurologi, specialişti de prim rang în teoriile educaţiei.