Nadja şi Zenobia

Nu cred că Gellu Naum s-ar fi mirat de apariţia tîrzie – pentru prima dată în română, în excelenta traducere a lui Bogdan Ghiu – a romanului-fetiş al suprarealismului, Nadja de André Breton, la începutul lui februarie, şi de lansarea acestuia cu doar cîteva zile după fatidica zi de 14 februarie. Era chiar ziua în care Gellu Naum o întîlnise pentru prima dată pe Lygia, o zi magică despre care, mai tîrziu, Lygia Naum a vorbit cu emoţie, la lansarea celei de-a doua ediţii a Zenobiei. Am fost atunci la Lăptăria lui Enache şi-mi amintesc că tot ce se întîmpla în cîrciuma aceea îngustă ca un coridor n-avea prea mult de-a face cu o „lansare“. Ce povestea atunci Lygia Naum depăşea nu doar cadrele convenţionale în care ne întîlnim de obicei, dar şi pe cele ale posibilului: deambulări în transă prin Constanţa, felul în care cei doi îndrăgostiţi au ajuns la aceeaşi adresă, pe care n-o cunoşteau, umbra unui fluture îngheţat pe geamul trenului care-i aducea la Bucureştii aflaţi în război; şi cum, în aceeaşi zi, dar peste 60 de ani, o fotografie perfect întîmplătoare – făcută de Iulian Tănase – aducea împreună, ca într-un joc suprarealist, iniţialele luminoase ale celor doi: G şi L. Nu sînt lucruri pe care să le povesteşti la o lansare, cu atît mai mult cînd ele au de-a face cu realitatea.

Zenobia, romanul din 1985 al lui Gellu Naum – cartea-fetiş a suprarealismului românesc –, a fost comparat cu romanele lui André Breton Nadja şi L’amour fou, în el fiind prezente atît „modurile suprarealiste“ (şansa, întîmplarea, hazardul obiectiv), cît şi misterul, ocultismul, magia, mistica, teologia eretică. Trecerea fulgurantă prin spaţiul acelui roman a unor personaje „vechi şi foarte vechi“ (Mechthild von Magdeburg, Meister Eckhart, Agrippa von Nettesheim, Jakob Böhme şi Huysmans) complică într-un mod premeditat limpezimea edificată şi tonul profetic. Se ştie, Gellu Naum l-a cunoscut pe Breton pe vremea cînd începuse, la Paris, o teză de doctorat despre Abélard. Cei doi au proiectat chiar, împreună cu Victor Brauner, un număr din Minotaure, cu tema „Demonialitatea obiectelor“, subiect deloc întîmplător pentru nici unul dintre ei. Numărul cu pricina al revistei n-a mai apărut, dar Naum i-a păstrat o bună amintire lui Breton, chiar şi atunci cînd acesta intrase cu totul în politică – „capcana principală de atragere a poeţilor spre rolul de funcţionari ai propagandei“. Întîlnirea lor avusese loc într-unul dintre acele centre fierbinţi ale propriilor căutări, care nu avea cum să fie nici politic şi nici măcar literar. Erau, desigur, amîndoi suprarealişti, aflaţi mereu în „centrul lumii“, fie că acesta se găsea la Paris sau la Bucureşti, dar întîlnirea lor (temporară) a avut loc într-un acelaşi nod spiritual, de înţelegere a realităţii cu ajutorul poeziei.

Definiţia tehnică a acestui nod spiritual (care vine din Parmenide şi din tradiţia eleată, trece prin Meister Eckhart şi înglobează o bună parte a nondualismului clasic oriental) se regăseşte în chiar prima frază a cărţii lui Breton: „Cine sînt eu?“ Aceasta e investigaţia la care recurg marii contemplativi, locul spre care toate tradiţiile arată: întoarcerea la sine, desfolierea ignoranţei, regăsirea. În Nadja însă, răspunsul la marea întrebare e de o frivolitate care te poate lăsa visător. Eul pe care-l caută aici Breton, în „Biblia suprarealismului“, este fără îndoială suprarealismul, de vreme ce răspunsul său (din 1928, dar şi din 1964, cînd Nadja a fost revăzută la sînge) e un eseu – „bineînţeles fără artă“ – pe un ton ştiinţific (bine stăpînit de doctorul Breton) şi în care mai importante decît introspecţia sînt întîlnirea cu obiectele şi predispoziţiile unui spirit (ce-i drept, genial) la surpriza pe care acestea i-o produc.

Investigaţia condusă de mantra „Cine sînt eu?“ e făcută dincolo de organic şi dincolo de mentalul dependent de senzaţii, în dispreţul literaturii psihologice şi al psihanalizei – metodă care (spune Breton, în 1928) „nu urmăreşte... decît să-l expulzeze pe om din el însuşi“. Esenţială însă în această investigaţie de sine este predarea necondiţionată din cele nouă zile de întîlniri cu Nadja (Léona Delcourt, o deconspiră Bogdan Ghiu în subtila sa postfaţă), urmărirea ei somnambulică printr-un Paris care se recreează prin „intuiţia topomagică“ a femeii-medium. Personajul care flanează pe marile bulevarde – un André împărţit deja între mai multe femei suprareale, fiecare revendicîndu-şi bucata ei de viziune bretoniană – e un perfect clinician. Anamneza şi fişa de urmărire (a Nadjei, dar şi a propriului destin) este o inegalabilă mostră de literatură clinică (dublu reificată de fotografii) în care se întîlnesc metempsihoza, scrierea automată, „pasărea magnific de tristă a divinaţiei“, „mîna care arde în apă“, demonul analogiei. Clinicianul e însă dincoace de suflul genial al lui Nadja, e separat de neînţelegerea „situaţiei lumei“ (cum ar zice Gellu Naum). În această carte, Breton este contemplativ doar în sens etimologic, adică teoretic. Cine eram noi? – se va întreba el, needificat şi reamenajînd, după 40 de ani, faptele: „Cine eram noi în faţa realităţii, a acelei realităţi care ştiu acum că stă culcată la picioarele lui Nadja, asemenea unui cîine viclean?“

Faţă de ratarea plenitudinii preconizate în Nadja, Zenobia e „martorul şi arbitrul existenţei“. Distanţa între manipularea clinică din Nadja şi iubirea totală din Zenobia este, probabil, aceea dintre experimentul literar şi tăcere.