Secretele vizibilului

De obicei, memoriile au o funcţie devoalantă, o alta – structurantă, o a treia – reparatorie. Personajul memorialistic care se hotărăşte să spună „eu“ devoalează lucruri ascunse o viaţă, fapte invizibile pentru cei mai mulţi dintre viitorii săi cititori, îşi restructurează experienţa, „repară“ neînţelegerile, incoerenţele, aleatoriul. De aici, din această tripletă „ocultă“ (desecretizare, restituire, dezgolire) vine şi marele succes de public al memoriilor, în general. Mai nimic din acest triptic retoric (a cărui primă grijă nu este adevărul) nu regăsim în Mic jurnal cu amintiri al Nadiei Anghelescu, apărut de curînd la Editura Polirom, în frumoasa colecţie „Egograffiti“. „Secrete ale invizibilului“ (cum sună titlul cărţii lui Michel Lagarde, pomenit şi în acest jurnal), memoriile, în general, limpezesc, luminează, ne apropie de o zonă interzisă pînă la scrierea lor. Cartea de memorii a celei mai importante orientaliste din România este însă, mai degrabă, o restituire a „secretelor vizibilului“, o punere în context a unui parcurs profesional care se identifică şi cu crearea unui domeniu în România. E o viaţă întreagă (suav, dar ferm) dedicată lingvisticii, orientalisticii şi propriei vocaţii.

Odată pornit – cu imens farmec, dar şi cu rigoarea unei subtile cititoare care ştie, şi cînd scrie, în ce măsură experienţele „prea omeneşti“ seamănă între ele –, micul jurnal se structurează organic, cu rigoare „fatică“, în funcţie de publicurile potenţiale: „...am început aceste memorii cu gîndul la fetele mele, care nu ştiau nimic despre străbunicii lor, ştiau puţin despre bunici şi destul de puţin despre tinereţea părinţilor lor. Pe parcurs, lucrurile s-au complicat, pentru că mi-am dat seama că vorbesc şi despre altele decît despre mine şi ai mei, de exemplu despre lingvistica românească şi despre marii noştri profesori care au dus faima ei peste hotare, despre începuturile studiilor arabe în România şi despre epoca lor bună, despre faimoşii învăţaţi arabi şi arabişti pe care am avut norocul să-i cunosc.“

De aici, din această adecvare la patru publicuri diferite (1. familia, 2. prietenii şi apropiaţii, 3. specialiştii în studii arabe şi 4. „diarista“ însăşi, aceasta din urmă reprezentînd, poate, publicul cel mai exigent), vine şi marea originalitate a acestui bilanţ. Într-un jurnal, e greu să-ţi iei ca reper de adresare şi un singur om, pentru că, atunci cînd scrii, nu poţi să nu te gîndeşti la reacţiile lui de lectură, la reticenţe şi idiosincrazii. Cînd ai însă în faţă nu doar pe cele două fete (care-ţi seamănă atît de mult în rigoare) sau pe omul cel mai apropiat (la rîndul său, o binecunoscută personalitate culturală), nu doar prietenii (care înţeleg, oricum, fără prea multe cuvinte) sau colegii de breaslă (care nu vor înţelege, oricum, că motorul acestei acablante reuşite a fost o vocaţie irepresibilă), ci şi acest eu diaristic care are enorme scrupule de metodă, de exprimare concisă, de adecvare la context – atunci demersul jurnalier devine o adevărată provocare. Tocmai de aceea însă, jurnalul este captivant şi se citeşte cu pasiune, deşi a fost scris în primul rînd cu luciditate.

Ceea ce o uneşte pe „domnişoara Teodora Pop care joacă conga în pînze“ (din primul capitol) cu severa şefă a Catedrei de Limbi Orientale a Universităţii Bucureşti, directoarea Centrului de Studii Arabe pe care l-a înfiinţat şi cu care s-a identificat pînă la contopire, este un mod foarte particular de contemplare a vieţii, care transpare cu claritate pentru cine citeşte liber acest jurnal. Contemplare, desigur, în sens etimologic, căci nu întîmplător „theoria“ Nadiei Anghelescu este tocmai „a explica ce se vede prin ceea ce nu se vede“, aşadar, o limpezire a vizibilului – mai întîi a „sensurilor ascunse în texte din arabă scrise cu multe secole în urmă“, apoi a sensurilor propriei vieţi, o punere în context a acesteia. Căci contextul – mediul politic şi universitar în care se petrece această rememorare – a fost (şi este) unul dintre cele mai complicate şi mai supuse presiunilor de tot felul.  

„Ce-am făcut cu darul care mi s-a dat?“ e întrebarea acestui bilanţ auster şi exact, la care răspund nu doar o bio-bibliografie de prim nivel european, ci şi o rară personalitate omenească, amestec de generozitate, căldură şi umor. Nu este, fără îndoială, scopul „micului jurnal“ să dea seama de această operă complexă şi strict necesară în lumea în care trăim (operă ale cărei repere le puteţi găsi şi pe excelentul site www.nadia-anghelescu.com, pus la punct cu dragoste şi acribie de fiica cea mică, Ilinca). Jurnalul – scris în prezent, în ultimii doi ani, şi consemnat ca atare după o „zguduire a conştiinţei“ provocată de boală – este o lecţie pentru acest timp prezent, pentru aceste vremuri de iresponsabilă superficialitate profesională, de impostură generalizată, de (prea dilematic) „dat cu părerea“ în chestiuni curat nedilematice. Micul jurnal fermecător al unei femei frumoase, pline de viaţă şi umor este, în acelaşi timp, şi Marele Jurnal al Orientalisticii, al unei discipline care – în România în care trăim! – se confundă, pînă la identificare, cu viaţa Nadiei Anghelescu.