Povestea despre fiica preotului
Am scris nu demult despre romanele concentrice ale Zeruyei Shalev ca despre una dintre cele mai misterioase descoperiri din ultima vreme. E complicat să scrii însă despre fraza ei unică, aluvionară şi vie, care te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea. Iar fraza aceea – în legătură cu care Zeruya Shalev respinge orice premeditare – este marca sa înregistrată: o frază exactă ca tăietura unui bisturiu nou, poetică, dar concret-prozastică, simplă şi cuprinzătoare ca o respiraţie amplă ce hrăneşte toate arterele şi capilarele romanelor sale.
Nu istoria, povestea, întîmplarea sînt esenţiale în cărţile Zeruyei Shalev, ci tocmai fraza, acea fiinţă amfibie, întinzîndu-se uneori pe mai multe pagini, rupînd alteori scurt firul epic, ambalîndu-se epopeic sau sacadînd agonic pe final de capitol. O frază inimitabilă ca gîndirea autentică. Iar cînd lucrurile stau aşa, te poţi mira, pe bună dreptate, că cineva a îndrăznit să ecranizeze unul dintre romanele Zeruyei Shalev. Am căutat multă vreme acel film, făcut de regizoarea germană Maria Schrader după Viaţa amoroasă (roman tradus şi în româneşte, la Editura Humanitas, de Ioana Petridean). Filmul e însă o raritate, mi-a fost imposibil să dau de el pînă de curînd, cînd un prieten, cititor al Dilemei vechi, mi l-a dăruit cu discreţie şi generozitate. Liebes Leben sună titlul său în nemţeşte, iar filmul, premiat în Germania, păstrează din romanul Zeruyei Shalev eterna poveste: o căsnicie aproape fericită şi o nebunie pasională ce o destramă (sau nu, aici e clou-ul), dar mai ales descoperirea (prin această nebunie) a nenumăratelor reziduuri, restanţe de viaţă, resentimente.
Filmul nu începe, ca romanul, cu întîlnirea abruptă între Yaarah cea ingenuă şi blazatul Arie, în pragul casei părinteşti, ci cu un picnic pregătit de fată pe culmea cea mai înaltă de deasupra Ierusalimului, o dezlănţuire de culori pe fundalul oraşului-oraşelor, o bună intenţie luată de vînt şi de suflul unui atentat terorist. Dar ce incipit cinematografic ar putea egala o frază precum aceasta: „El nu e tatăl meu şi nici mama mea, atunci de ce-mi deschide uşa casei lor, umplînd cu trupul său cadrul îngust al uşii şi apăsînd clanţa, încep să mă dumiresc, din cîte se pare, am greşit etajul, însă plăcuţa aceea ornamentală îmi spune cu încăpăţînare că aceasta este casa lor sau, cel puţin, că aceasta a fost casa lor, aşa că întreb cu voce slabă ce s-a întîmplat cu părinţii mei, iar el deschide cu generozitate o gură mare, întunecată, nu li s-a întîmplat nimic, Yaarah, şi numele meu se zbate pe buzele lui ca un peşte prins în năvod, iar eu mă reped înăuntru, braţul meu se freacă de mîna lui rece, fină, mă pierd în salonul gol, deschid brusc uşa dormitorului lor.“?
De două ori în filmul Mariei Schrader, protagonista Yaarah, studentă în studii biblice, se regăseşte – brusc şi fără legătură cu restul – în Biserica Sfîntului Mormînt: o dată singură, urmărind, ca o premoniţie, un porumbel alb ce se înalţă spre cupolă pînă dispare; a doua oară, ca ghid al unui grup de pelerini. Nici una dintre cele două secvenţe nu există, din cîte îmi amintesc, în cartea Zeruyei Shalev, însă intensitatea lor existenţială, fără grijă pentru ţarcurile confesionale, e legată subteran de fraza ascendentă, turbionară a prozatoarei.
S-ar putea ca Maria Schrader să fi prins din fraza Zeruyei Shalev exact intensitatea aceasta care vizează cam tot ce se poate exprima în cuvinte; între scenariu şi imagine lucrurile comunică perfect, deşi finalul filmului nu mai poate prinde din urmă această frază-cheie care proiecteză şi cartea, şi filmul pe un ecran mult mai îndepărtat: „Pentru prima oară de cînd a început totul, respir uşurată, mă tîrăsc pînă la lumina aceea palidă şi mă aşez sub ea, numai fîşîitul paginilor se aude în liniştea care-a cuprins sălile mari, continui să caut pînă ce găsesc povestea şi ştiu c-am găsit exact ce-mi trebuia, povestea despre fiica preotului, care s-a lepădat de religia iudaică în seara distrugerii Templului, iar tatăl ei a ţinut doliu după ea şi, în cea de-a treia zi, ea s-a dus şi a stat în faţa lui şi i-a zis, tată, n-am făcut asta decît pentru a-ţi salva sufletul, iar el a refuzat să iasă din doliu şi ochii i-au vărsat lacrimi pînă în clipa morţii ei şi abia atunci a ieşit din doliu, şi-a schimbat hainele şi a cerut să mănînce pîine, sînt sigură c-am mai auzit o dată povestea asta, în urmă cu mulţi ani, că mama mi-a citi-o într-o seară, în timpul unei pene de curent, cînd stăteam cu toţii în jurul unei singure lumînări, iar tata a spus, ce-i povesteşti acolo, nu vezi că e prea trist“.
