Realitatea iluziei
Chiar dacă n-aţi citit-o vreodată pe Henriette Yvonne Stahl, chiar dacă romanele ei interbelice sau postbelice vă sună azi emfatic (am auzit asta de curînd şi m-am crucit!), iar sinceritatea atît de discutată între războaie, un artificiu confirmat ca atare mai tîrziu, chiar dacă îndepliniţi toate aceste trăsături ale cititorului „hipermodern“, vă asigur că volumul său de memorii vă va cuceri. E acolo un suflu de autenticitate şi adevăr liminal greu de găsit atît în anii ’80 (cînd a avut loc acest dialog cu Mihaela Cristea, intitulat Despre realitatea iluziei), cît şi la mijlocul anilor ’90 (cînd el a fost publicat la Editura Minerva, exact în mijlocul recuperărilor, restituirilor şi rescrierilor de tot felul). Nu se poate şti care ar fi fost soarta acestei cărţi – atît de singulare în literatura noastră, pentru că în ea se conturează nu doar un personaj şi mai multe epoci, ci şi un ethos al adevărului cu orice preţ – dacă ar fi fost publicată în 1983. Dialogurile între Henriette Yvonne Stahl şi Mihaela Cristea au avut loc între 1980 şi 1982, iar cartea rezultată a fost respinsă de cenzură în 1983, pe fondul scandalului legat de „Meditaţia transcendentală“ (deşi, cu zece ani înainte, o carte intens „transcendentală“ ca Pontiful putuse apărea fără probleme într-un tiraj enorm, epuizat în cîteva zile). Henriette Yvonne Stahl a murit în 1984, fără a-şi vedea ultima carte publicată. În aceste condiţii, faptul că Mihaela Cristea nu a cedat nici unei sugestii de eliminare a pasajelor cu Petru Dumitriu (fostul soţ al scriitoarei, „fugit“ din ţară) sau de ficţionalizare a paginilor prea... spirituale e o dovadă de rară integritate. Cine ar fi ţinut nepublicată 12 ani o carte explozivă (din multe puncte de vedere) doar pentru ca ea să apară aşa cum dorise principala ei autoare? Foarte puţini oameni.
Citită după aproape 20 de ani de la apariţie (şi, desigur, nereeditată, deşi se găseşte foarte greu), cartea îşi păstrează intactă actualitatea atît în partea ei aşa-zis diurnă (de viaţă literară, lume culturală românească, articulată în pofida izolării şi care, pe alocuri, mai păstra ştaiful de odinioară), cît şi în cea „nocturnă“ (mai luminoasă şi mai reală pentru scriitoarea ataşată atît de tradiţia isihastă, a rugăciunii inimii, cît şi de cea orientală a Advaitei Vedanta). Există în memoriile acestea insolite o zonă devoalată, reconstituită în clar de dragul adevărului, şi o alta lăsată în umbră, din adecvare la context. La începutul anilor ’80, cînd cele două scriitoare pregăteau cartea pentru publicare, se putea vorbi despre închisorile staliniste, dar mai degrabă în literatură decît în memorii. Henriette Yvonne Stahl refuză, astfel, să vorbească despre cei 4 ani şi 40 de zile de puşcărie. Povesteşte în schimb despre cei 12 ani de „sedimentare“, cînd nu doar că n-a mai putut publica, dar n-a mai putut nici scrie; devoalează cheia anumitor personaje (Filip Nazarie din Drum de foc e Petru Dumitriu, Camil Tomescu din Fratele meu, omul este Ion Vinea, iar adevăratul nume al „marelui somnambul“ din Pontiful este Lewon Mirahorian, celebrul doctor). Henriette Yvonne Stahl recunoaşte – aici şi în alte locuri – că „scria cu realitatea“, însă în poetica ei (mult mai subtilă decît îşi imaginează azi mulţi dintre cei care o critică fără s-o citească) ficţiunea nu era altceva decît „viziunea pe care o ai asupra realităţii“. O viziune lucidă, aşa cum credea şi Mihail Sebastian în cunoscutul portret pe care i l-a făcut în Rampa în 1933: „O femeie lucidă este un martor intolerabil pentru un bărbat, chiar atunci cînd îl iubeşte. Ridicolul, în formele cele mai imperceptibile, nu-i scapă. Sînt gesturi de vanitate virilă pe care nu le iartă, sînt mici semne de meschinărie pe care le identifică, sînt inocente sau grave terori pe care le suportă numai pentru plăcerea de a le observa.“
Acest tip de viziune neliterară (în măsura în care, chiar în literatură, imaginaţia e ţinută în frîu pînă la dispariţie) este, fără îndoială, evidentă într-o carte precum Le Témoin de l’Éternité (Martorul eternităţii), scrisă de Henriette Yvonne Stahl direct în franceză şi publicată la Paris în 1975. Acesta nu e un roman, nici măcar o carte de literatură, ci o mărturie, un document clinic care mai scapă „trăirist“ pe la cusături. Cartea a stîrnit destulă stupoare la prima editură pariziană la care a fost trimisă (Denoël), ca să apară, în acelaşi an, la editura Caractères. E cartea unei iniţieri sub atenta privire a lui Jean Klein, unul dintre cei mai importanţi maeştri occidentali ai „căii abrupte“ de investigare a conştiinţei. În dialogul de sfîrşit cu Mihaela Cristea, Henriette Yvonne Stahl devoalează acest secret (ţinut ca promisiune făcută lui Jean Klein). „Realitatea iluziei“ despre care scriitoarea vorbea deja în Pontiful şi care dă titlul cărţii ei testament este o experienţă trăită, „problema unicităţii perfecte a vieţii, a non-dualului“. Fără înţelegerea acestui „aspect“ biografic, întreaga operă a acestei scriitoare unice în literatura noastră ar fi citită superficial, formal şi inutil.