Atac la cadru

Poate vă amintiţi ce entuziasmată am fost la începuturile primului sezon al serialului HBO În derivă. Mi se părea cu atît mai reuşit cu cît era un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, care a trebuit adaptat realităţilor româneşti. Cu o distribuţie de zile mari din toate generaţiile de actori, cu scenarişti rodaţi şi cu regizori pe măsură, În derivă promitea atunci (cel puţin pentru mine, care mă entuziasmez uşor) să joace – pentru cititorul normal de literatură psy, dar şi pentru potenţialul pacient-client – rolul de divulgator, mediator, „frăgezitor“. Mi se părea, totuşi, că exista în anumite episoade o iuţire exagerată a intrigii care trenase pînă atunci, o apăsare pe conflictul epic spectaculos, pe tipicitatea cazurilor (prinţesa şi văcarul, transferul erotic tumultuos, copilul tarat şi abuzat), dar nici nu se putea altfel într-un serial secund, adaptat după original. Asumarea „la vedere“ a structurii, a schemei, urmărirea pe zile şi ore a unor cazuri-limită (o anestezistă îndrăgostită transferenţial, o gimnastă sinucigaşă, o femeie de carieră care avortează pe divan, un cowboy fără dileme), dar şi sugerarea cazuisticii de croazieră reprezenta, la începutul serialului, chiar clou-ul lui, premisa lui de „familiaritate“ şi empatie cu spectatorul. Alături, desigur, de scenariile bine scrise şi bine aclimatizate, cu suficientă oralitate de post-tranziţie, cu previzibilul de rigoare, dar şi cu cîte o surpriză (nu doar analitică) de proporţii... Viaţa fiecăruia dintre personajele acestui prim serial românesc de televiziune realizat de HBO România mi se părea un roman, iar cei care scriau-interpretau-regizau acest roman vizual cu sertare păreau că ştiu extrem de bine că tocmai din înlănţuirea de povestiri veridice al căror raisonneur e Marele Psy (interpretat de Marcel Iureş) se naşte şi Povestea. O poveste interesantă, deşi schematică (dar asta era convenţia poveştii psy, cu miza în altă parte, nu în inovaţia literară), spusă cum trebuie, de cine trebuie şi, mai ales, cui trebuie.

În cel de-al doilea sezon al serialului, din care au trecut deja mai bine de două săptămîni, lucrurile s-au cam schimbat. Au rămas, sigur că da, cele cinci povestiri săptămînale (dintre care cea de vineri este a personajului principal, psihoterapeutul Poenaru), noi-nouţe şi chiar mai interesante în sine, însă s-a mişcat serios cadrul analitic. Iar mie exact cadrul ăsta mi s-a părut, în primul sezon, esenţa serialului. Faptul că un serial de televiziune (chiar unul realizat de HBO, adică superprofesionist) putea reface, printr-un limbaj de popularizare, o verigă pierdută între o castă de specialişti şi potenţialii lor clienţi-pacienţi-„musafiri“ (cum i-ar fi numit un vechi terapeut) mi s-a părut atunci, în 2010, de remarcat. Între timp însă, În derivă şi-a însuşit, se pare, criticile breslei. Acuzat că ar fi prea static şi prea schematic, serialul a ieşit din cadru. Ceea ce se petrecea în primul sezon doar în cadrul analitic, a ieşit acum în stradă, în piaţă, în curte, în maşini personale şi taxiuri. Chiar cadrul analitic propriu-zis s-a schimbat, căci bunul şi „bătrînul“ nostru psihoterapeut Andrei Poenaru, plin de farmec şi charismă, a divorţat şi s-a mutat în casa mamei unei foste paciente. Blasfemie! – ar putea striga o parte a comunităţii psy.

Nu vreau să spun decît un lucru foarte simplu: că În derivă avea această unică diferenţă faţă de orice alt serial de televiziune, mai bun sau mai prost – acest statism, această asumare a lipsei de opţiuni spaţiale, acest aspect monocord care, uneori (în primul sezon), se compensa prin intensitate. În orice cadru analitic, esenţiale sînt refacerea unei situaţii originare dramatice şi rezolvarea ei acolo, atunci cînd se poate. Situaţia apocaliptică, îngrozitoare, abuzivă în mintea pacientului poate fi, în realitate, o scamă. Poţi avea SIDA (ca una dintre paciente, Clara, care coboară dintr-un taxi urlînd: „Varicela-ţi trece, boule!“) şi să trăieşti liniştit, sau poţi doar să-ţi imaginezi că ai SIDA şi să mori de disperare. Cu cele mai multe dintre poveştile celui de-al doilea sezon, serialul În derivă iese din cadru: Marele Psy îşi caută avocat în firma unei foste paciente nerezolvate, tot el se ia de gît cu un poliţist sub ochii unei foste iubite, uneori şade (în grădină) şi cujetă... Nu e de mirare că, odată întors în propriul cabinet, nu mai pare (căci asta e esenţa unei analize reuşite, să poţi să pari, ca analist, de fiecare dată altcineva) decît un simplu om. Iar serialul care îl are ca protagonist devine, încetişor, unul prea schematic, cu ceva jargon psy, însă, din păcate, cam plictisitor.