Trusă nostalgică de prim-ajutor

Vă amintiţi, poate, cursul acela sfîşietor de yugo-nostalgie (din Ministerul durerii de Dubravka Ugresici) pe care o tînără emigrantă, profesoară de sîrbo-croată, îl ţine unor şi mai tineri compatrioţi, refugiaţi de război. Nu e mai mult decît o încercare de comunicare, dorinţa de a-i face pe acei cîţiva sîrbi, croaţi, bosniaci, muntenegreni ş.a. să pună laolaltă, în proletara „sacoşă de rafie cu dungi roşii, albe şi albastre“ care-a oripilat Vestul, toate obiectele „yugo“ pe care şi le mai amintesc. Rezultatul e însă uimitor, un fel de terapie de grup în care obiectele – neînsufleţite, însă învestite cu funcţii noi (arheologice, spiritiste) – joacă, pe rînd, rol de paratrăsnet, de liant al grupului, de reînviere instantanee a trecutului pierdut. Conţinuturile acestor obiecte, adesea jenante şi obscure pentru alţii, sînt, pentru ei, ca bolboroselile unui „trib care rosteşte formule magice pentru a-şi invoca spiritele“. Şi devin, cu timpul, un fel de conţinuturi sufleteşti care dau formă, după oribilul război, unei lumi pentru totdeauna dispărute: „lumea dispărută a şcolilor generale şi a liceelor yugoslave, idolii culturii pop din Yugoslavia, produse Yugo, alimente, băuturi, îmbrăcăminte, maşini, yugo-design, obiecte, sloganuri, personalităţi, sportivi, evenimente, mituri şi legende socialiste iugoslave, seriale de televiziune, benzi desenate, ziare, filme...“.

Avem, fără îndoială, şi noi sacoşele noastre multicolore în care s-au adunat cosmoizii, ozn-urile, asteroizii altor vremuri, toate acele evocări (mai mult sau mai puţin) nostalgice din cărţi care-au făcut deja şcoală, sau doar din nenumărate experimente jurnalistice, la firul ierbii. Avem, în ultimii zece ani, mai ales reinventările recuzitei RSR-iste, în filme incredibile care ne-au liniştit cel puţin parţial cu privire la „retezarea fibrei creative“, cum li s-au zis nenumăratelor noastre desincronizări deopotrivă cu trecutul nostru şi cu Occidentul. Pe lîngă toate astea, sînt convinsă că fiecare îşi are trusa personală (uneori nostalgică, alteori exasperantă) de prim-ajutor. La Dubravka Ugresici ea cuprindea mai multe obiecte Yugo combinate cu noua recuzită a industriei sado-maso din Amsterdam, în care lucrau mai mulţi „elevi“. Trusele noastre – cu atît mai estompate cu cît trece timpul – sînt ca o capsulă care păstreză încă aerul-de-atunci. Recent, cînd Pepsi Cola a avut ideea să vîndă „gustul de altădată“, aproape că n-ar mai fi trebuit să umple sticlele cu ceva. Gustul acela era încă bine păstrat în sticla „de pe vremuri“, poate pe atunci ceva mai înaltă şi mai subţire ca azi.

Nu ştiu cum sînt trusele dvs. de prim-ajutor. A mea, după cîteva „emigrări definitive“, după pierderi, împrumuturi şi raderi hotărîte, mai păstrează, printre altele:

● o parte din colecţiile acelea (BPT, Clasicii literaturii universale, Globus) cu cărţi care nu vor mai putea fi reluate aşa niciodată şi pe care le datorăm unor oameni ce mai trăiesc încă printre noi şi cărora ar trebui să le fim măcar recunoscători...

● o perucă roşcată din anii ’70, cînd perucile erau în mare vogă. O duceam la coafor în locul maică-mii şi, pentru că suportul pe care stătea era prea greu pentru cei 6-7 ani ai mei, veneam cu ea pe cap, coafată, în hohotele întregului cartier. Am coafat „păruca“, cum o numea coafeza noastră unguroaică, Onuş, pînă tîrziu, şi am recuperat-o ca pe-o formă de rezistenţă la ridicol.

● un stilou negru cu peniţă aurie „de atunci“, cu care scriu doar cînd sînt în impas, cînd nu se leagă absolut nimic. Atunci scot stiloul din penar, îl umplu cu cerneală chinezească, îl şterg cu sugativa şi lucrurile se dreg cumva.

● o sticlă verde de sifon, despre care nu ştiu cum a ajuns la noi în cămară. Pe vremuri eram complet „antisifon“, nu beam decît apă minerală Boholt, uneori Perla Harghitei sau Buziaş, pe care o alegeam ţinînd-o, minute bune, cu gura în jos, ca să vînăm depunerile.

● cîteva dactilograme de samizdat, de pildă Yoga. Nemurire şi libertate de Mircea Eliade, pe care am cumpărat-o prin 1982 de la un tip formidabil din Cluj cu 200 de lei (o avere) şi de care mi-am adus aminte zilele trecute, cînd părinţii cîtorva colegi ai fiică-mii (de la un prestigios liceu din Bucureşti) s-au revoltat că, printre cursurile opţionale, copiii aveau şi unul de „filozofie indiană“. Stau şi mă întreb, pe bune, ce-o fi fost în capul meu de-atunci? „Căile libertăţii, tehnicile autonomiei, ascensiuni la cer“, ca-n dactilograma asta A4 pe care-o prefer şi acum, deşi s-a subţiat şi s-a umplut de semne de bătrîneţe? Nţţţ, nici vorbă, pregăteam din vreme kit-ul de salvare pentru vremuri de secetă…