Piaţa seducţiei

N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek (cu romanul ei din 1996, Sufleţelul Justinei) ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché. Şi nici nu l-aş crede, pînă la capăt, pe profesorul de creative writing de la Braşov (singurul, după ştiinţa mea, la noi, cu rezultate reale) cînd pune blocajele scriitoriceşti pe seama conformismului, deşi pot să-l înţeleg foarte bine atunci cînd scrie: „...simt nevoia să mă retrag, să fug undeva, să adopt, dacă nu se poate altfel, un heteronim. E groaznic ceea ce simt şi văd, ceea ce-ar trebui să scriu. Dar nu vreau să-i sperii pe cei din jurul meu. Sînt un biet om care vrea să fie iubit, înţeles, stimat. Dar, în acelaşi timp, sînt vînător. Presiunea conformistă e teribilă, fiindcă nu e una depărtată, socială (gen cenzură), ci una imediată, amicală, familială...“

Pot să bag mîna în foc însă pentru ceva: dacă Alexandru Muşina ar fi vrut să facă, în Nepotul lui Dracula, un „roman de divertisment“, cum s-a spus, atunci ar fi scris, fără îndoială, unul care-ar fi bătut nu doar apocalipsele mayaşe ale sfîrşitului de an 2012, nu doar danbrownismele şi coelhoismele pieţei străine de carte, ci şi tenacele producţii energetice şi ozn-iste din Bucegi sau noile revelaţii ale dacomanilor de profesie. Dacă lui Alexandru Muşina i-ar fi dat prin cap să scrie doar o „satiră universitară“ (gen David Lodge), ar fi făcut o satiră atît de demenţială (şi cu toate cărţile, acelea din Scrisorile unui fazan, pe masă) încît toate Literele din ţară s-ar fi comasat şi apoi ar fi implodat de jenă şi neputinţă... Iar dacă ar fi vrut să ne servească un horror postmodern, cu arta referinţei la purtător, asta ar fi făcut şi l-ar fi semnat, probabil, „Doamna Broscvary“.

Cu primul său roman, despre care s-au spus deja toate lucrurile cu putinţă, Alexandru Muşina a vrut, în primul rînd, să-şi seducă cititorii. Şi ce armă mai bună şi-ar fi putut găsi un scriitor bîntuit de antropocentrism şi de bestiare benigne – în epoca antilentorii, cînd nimeni nu stă mai mult de trei secunde să „probeze“ o carte? Rîsul, fără îndoială, butaforia bufă, onirismul de desen animat, ironia subţire şi, mai ales, autoironia. O autoironie cît întreg romanul, căci personajul principal al acestei epopei eroi-comico-satirico-seducătoare nu e, cum s-ar putea crede, Florin Angelescu Dragolea (profesorul FAD), „asistent de literatură franceză la noi în facultate“ (s.m.), posesorul unui elocvent „şir de dinţi fără nici o carie, doar uşor îngălbeniţi de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal, în gingiile roşii-roşii, ca ardeiul iute“. Protagonistul nu e nici măcar Fifi, vampirul redivivus, nepotul ultimului vampir autohton şi moştenitorul coroanei (prea mari) a lui Negru-Vodă.

Personajul esenţial (şi seducătorul de profesie) este, în Nepotul lui Dracula, chiar povestitorul, naratorul pitit în amfiteatrul lui FAD şi maimuţărindu-i cursul despre „semioza uitării şi reamintirii la Proust“, încheiat invariabil caragialian cu À bon entendeur, salut! Naratorul pitit în lobul prefrontal (unde se află depozitată memoria) al lui Lulu, „fata şeicului“, şi şoptindu-i acesteia referinţe mateine; raisonneur-ul de la vestitul restaurant „Roata norocului“ din Braşov, unde se adună periodic, ca să pună la cale BING-BANG-ul intrării în carte, Consiliul Oamenilor Inteligenţi (pe scurt, COI, cum altfel?). Este posesorul ochiului omnivăzător care descrie visele de mărire şi reinstaurare în drepturi ale lui „Fifi Dracula Întîiul – voievod constituţional al Transilvaniei şi rege aleatoriu al României“. Este urechea (prea) atotştiutoare care pîndeşte (cu fler de folclorist) limbajele semidoctelor hurii Bubu şi Lulu, jargoanele profesionale împănate cu (niciodată prea multe) diferanţe, saturări şi experienţe revelatoare. E povestitorul din interior care, peste capul personajelor sale şi profitînd uneori de pitorescul dezlănţuit al acestora, reface dimensiuni nebănuite ale schimbului în natură, ale trocului universitar („sînge contra note“) într-o societate multiculturală, dar cu prinţipuri... vampiristice.

Şi este, în cele din urmă, descendentul Naşului romantic Nicolo Cossiga, Teodor Cossiga, născut pe 4 iulie (born on the 4th of July...), nu pe 1 iulie ca autorul Nepotului lui Dracula, dar tot „profesor de literatură comparată şi folclor“, patron (de editură?) şi negustor de flori, „deştept dar miştocară“ (sic!), cum îl „fişează“ securista facultăţii, dna Enikö Trăistaru – într-un cuvînt, păpuşarul veselei apocalipse braşovene. El e cel care identifică locul, „la noi în facultate“, tonul lui – atunci cînd vorbeşte despre firescul vegan, despre demenţa derizorie a publicităţii sau despre programarea genetică a femeii pentru „miracolul suprem: copilul“, nu pentru lingvistică – aduce cu tonul din Scrisorile unui fazan sau cu acela din Sinapse („Comunismu-i ca viagra.“). Iar uneori este chiar tonul acela blazat-draconic din Supravieţuirea prin ficţiune: „Omul modern se plictiseşte. El nu aşteaptă decît să fie sedus. Dar concurenţa e mare. Şi-n creştere accentuată. Văicărelile unora că nu se mai citeşte au ceva de discurs de gigolo bătrîn, «depăşit», care nu mai face faţă noilor oferte ale pieţei seducţiei. Scriitorul e (şi) un fel de domn şic, parfumat, pomădat, cu ticuri, care trebuie să concureze striperii seminuzi, lucind de transpiraţie şi uleiuri, cu muşchii «lucraţi» în sute de ore de body-building. «Publicul» e, potenţial, acelaşi. Fiecare cu mijloacele şi tehnicile lui!“ À bon entendeur, salut!