Un atlet al conjuncţiei
Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema. Nu mai cunoşteam pe nimeni, nimeni nu-şi mai amintea de mine, mă întorsesem plină de nostalgii în altă ţară decît cea din care plecasem – tipica situaţie, pe care n-o poţi înţelege dacă n-ai trecut prin ea. Rigidităţii mele ardeleneşti i se adăugaseră cîteva ferme convingeri helvete (de canton catolic), aşa că n-aveam nici un motiv să mă aflu la Dilema. Şi totuşi eram acolo, cu un vraf de şpalturi în faţă, într-un colţ al impozantei mese rectangulare (care acum nu mai există), pe la sfîrşitul lui 1999, poate începutul lui 2000. Dan C. a intrat ca la el acasă şi s-a îndreptat ţintă spre mine, salutîndu-mă ca pe o veche cunoştinţă. M-a întrebat de ce nu-mi purtam ochelarii (n-am purtat niciodată) şi-apoi mi-a explicat, într-o jumătate de oră, cum stau lucrurile: cum e cu revistele, cum e cu redacţiile, care sînt (noile şi vechile) tabere, ce se face, ce nu se face, ce făcea el acolo (adusese un articol – încă scris de mînă – pentru un dosar dilematic), cum ieşim din dilema alegerilor (era momentul Iliescu-Vadim în turul doi), cum se cresc copiii, cred că mi-a urat şi bun-venit cum nimeni n-o făcuse... S-ar putea ca momentul cu pricina să fi fost primul în care m-am simţit la Dilema la locul meu, deşi Dan C. venea din afară. Era unul dintre talentele sale maieutice (am mai aflat apoi că s-a îndeletnicit întotdeauna, prin redacţii, cu „salvarea“ unora şi altora, a celor descumpăniţi mai ales) acela de a se situa, în raport cu lucrurile prea aşezate, în afară şi de a le cîntări liber, cu jovialitate şi bună-credinţă. De aici, poate, adversitatea sa (violentă, uneori) faţă de disjuncţii şi autoproclamarea ca „atlet al conjuncţiei“ (din ultimul său Jurnal pieziş, recent apărut la Editura Humanitas).
Iar Dan C. Mihăilescu este, într-adevăr, un atlet al conjuncţiei, indiferent în cîte disjuncţii de tranziţie s-a trezit de-a lungul timpului. El e dilematicul prin excelenţă (mai mult ca unii dintre noi), unul asumat, organic şi vital. Cînd secţionează, el şi coagulează (cu bisturiul electric), iar cînd ne arată fisura (prezentului), el nu se poate abţine să n-o lipească (înalt-paseist) sub ochii noştri. Dan C. ne împacă – de atunci, de la prima întîlnire, de nenumărate ori – cu propriile noastre rupturi, neîmpăcări, disoluţii. Pentru el, întotdeauna se poate şi viţăvercea, niciodată nu e dracul atît de negru, iar a-ţi săpa singur groapa (rezistenţei prin cultură, de pildă) vasăzică, la bilanţ, că ai groapa gata făcută (v. art. „Am fost educaţi să ne săpăm singuri groapa“).
Jurnalul pieziş adună 44 dintre cele 88 de articole publicate în Dilema veche în perioada septembrie 2010 (cînd a fost invitat să susţină o rubrică de actualitate) şi pînă în septembrie 2012 (cînd s-a hotărît să revină la istoria literară pură şi dură, pînă la următoarea conjuncţie de plăcere cu jurnalistica). Rubrica se chema „Ce mi se-ntîmplă“, iar ce i se întîmpla, săptămînă de săptămînă, lui Dan C. Mihăilescu nu avea doar bine-cunoscutul său farmec vulcanico-pansiv, nu avea doar melancolia grea (de om vechi, mirat şi incitat de nou), ci şi o atracţie nebună (şi oarecum neliniştitoare) pentru situaţii ireconciliabile în mod normal. Numai Dan C. Mihăilescu – făcîndu-se scut şi punte – poate vedea o conjuncţie între scriitorii români şi oamenii cu bani din România („Demonizarea bogăţiei, triumful mîrlăniei“), doar Dan C. vede motive de speranţă în „şucărul, sictirul, lehamitea, miserupismul“ care ne copleşesc din toate părţile („La depresia română“), doar pentru el „călătoria în trecut e un travesti al coborîrii în prezent“ care nu exclude, dintre bucuriile tîrzii ale vieţii, nici neelitistul „sentiment turistic al existenţei“. Doar Dan C. Mihăilescu se poate duce – cu arme şi bagaje, adică doar cu iubirea şi ştiinţa lui de Bucureşti – în fieful mafiei arhitecturale, ca să pledeze pentru... normalitate. Dintre mulţi, doar Dan C. Mihăilescu se poate răzgîndi în enervare, răzbunare (pe Ion Vianu) şi „amar optzecist“ şi poate trece – cu boierie şi cu o „tristeţe pufoasă ca pleoapele de bufniţă“ – peste umilinţe, neînţelegeri, afronturi directe şi complet neliterare.
M-am cutremurat, pentru a doua oară, văzînd cum hazardul cel mai neliterar din lume l-a făcut pe Dan C. Mihăilescu să folosească una dintre cele 12 batiste ale sale florentine ca să oprească hemoragia unui domn septuagenar alunecat din vîrful scărilor de la metrou. Şi-am rîs cu lacrimi ascultînd dialogul cu sine al aceluiaşi atlet al conjuncţiei, atunci cînd a apărut SMURD-ul: „Să vedeţi acum perversiune. Tot holbîndu-mă la domnii de la SMURD, mintea-mi scormoneşte năprasnic prin buzunare. Cît să le dau, potrivit tradiţiei daco-getice? Douăzeci de căciulă? Treizeci? Cît o fi tariful? Da’ stai aşa: cît am? Dotat cu o rezonabilă experienţă în domeniu, pînă acum cîţiva ani cunoşteam precis mercurialul, de la cei cinci lei, pentru ploscă, pînă la «300 de dolari anestezistu’ şi X mii (depinde de operaţie) chirurgul», după cum am fost temeinic instruit de bolnavi, pe unde m-au purtat halatele albe“. E drept, avem aici o conjuncţie care leagă, caragialian, reportajul şi literatura adevărată.
