Hay que guardar este pliegue - un coşmar mexican
În fiecare noapte, cineva venea să aranjeze cearşafurile. Făcea mai multe, cu siguranţă – întorcea ştecherul fierului de călcat cu susul în jos (numai aşa făcea contact), aspira în linişte firele de păr din peria rotundă, înlocuia gelul de duş cu apă franţuzească La Source – în nişte recipiente micuţe şi albastre, cu capac alb –, bloca accesul la minibar, rotea piciorul televizorului spre birou, aducea un alt scaun directorial pentru biroul cu blat de marmură, se împiedica în tricourile mele puse la uscat – apoi se apropia brusc de patul imens, care ocupa mai mult de o treime din cameră, se apleca pînă la nivelul privirii mele care orbecăia, căpiată, în beznă şi îmi zicea: „Hay que guardar este pliegue!“ Cel puţin aşa a zis în prima noapte, cînd nu dormeam, stăteam aşa şi mă uitam pe pereţi, catatonică şi lucidă, victimă a fusului orar care făcea ca aici să fie ora 3 dimineaţa, iar acasă, la Bucureşti, după-amiază. Era, fără îndoială, băiatul pe care-l văzusem ieri manevrînd carul de curăţenie pe coridor – detest să-mi umble cineva prin lucruri şi iată-l acum, la primele ore ale dimineţii, făcîndu-şi treaba în propriul ritm, fără să se încurce deloc în faptul că eu dormeam sau încercam să dorm (ceea ce era mult mai rău decît dacă aş fi dormit) şi chiar, după o dereticare amănunţită şi organizată, explicîndu-mi cum să păstrez pliul cearşafului principal („Hay que guardar este pliegue!“), cel care venea peste plapuma moale şi uşoară de puf.
„Si, bueno“ – aşa i-am zis; poate, dacă aş fi vorbit mai mult spanioleşte în ultimii ani, i-aş fi zis repede: „Cară-te în mă-ta de-aici, ce faci la 3 dimineaţa în camera mea de hotel, cine te crezi tu, băi, piticanie, să pui aspiratorul la 3 noaptea, ca să aspiri ce? Că am venit de cîteva ore, pînă acum ce-ai făcut?...“ Dar nu m-am complicat, nu voiam să beau apă de la chiuvetă în sticle sigilate, să mă spăl pe cap cu sodă caustică sau să rătăcesc ore întregi pe holurile hotelului ăluia din Guadalajara, cel mai prost hotel de cinci stele din lume, în căutare de hîrtie igienică. I-am zis, „Si, bueno“ şi am păstrat pliul.
Nu aerisisem de cîteva zile – geamurile nu se deschideau, desigur, la etajul 18. Dacă mi-ar fi venit, brusc şi fără sens, să mă arunc de la fereastra prin care se vedea întreaga Guadalajara, ca văduvele colonialiştilor, la Teatrul Degollado, ascunse de ochii mulţimii curioase, în staluri aproape lipite de scenă, femei disperate care se imaginau uneori aruncîndu-se pe scenă şi făcîndu-se fărîme, ele şi inimile lor prea fragede pentru o lume atît de crudă? Aerul era însă afară, aici eram eu singură, nu aeriseam pentru că nu suportam aerul condiţionat, orice urmă de aer artificial îmi declanşa o durere cruntă în sinusuri şi bronhii. Trecusem de epoca romantică a fricii de boala legionarului; acum, aerul trecut prin tuburi mă ucidea scurt şi repede. Ultimele 12 ore transoceanice mi-o dovediseră, se terminase, astfel, şi visul de a face odată şi-odată turul lumii.
În ultima noapte, cred, a dat drumul la aerul condiţionat. A fost aşa: a intrat fîşîind scurt cartela în fantă, a dat un pas înapoi, să aprindă lumina pe hol, apoi a intrat direct în cameră, n-a mai combinat gelurile cu lichidele în baie. A dat drumul la aer, încetişor – primul nivel – şi, pînă să mă trezesc, am simţit cum oxigenul coboară uşor, se infiltrează, luminează, aliviază – cum ar fi zis băiatul ăsta plin de coşuri şi de caş la gură, dacă ar fi avut umor. Pe mine, însă, aerul oxigenat m-a ucis, am simţit, trezindu-mă de tot, cum îmi pătrunde în bronhii, cum îmi spintecă faringele, cum îmi colabează plămînii. Aveam aproape 40 de grade, aspirina nu funcţionase, iar Augmentinul Forte – nici atît. Nu era o infecţie, era o simplă şi decisă alergie la aerul transmis prin tuburi.
Nu puteam însă protesta, era politica hotelului, la fel ca salsele expirate, Internetul wireless scump ca dracu’, iaurturile naturale îndulcite şi scurgerea la duş înfundată. Era logica lor: dacă cineva nu ieşea din cameră cînd făceau curăţenie sau fumigaţii, trebuia să suporte, noaptea, curăţenia obligatorie. „Somos un pais sano!“ mi-a zis băiatul de noapte, în timp ce aerul condiţionat mă sfîrteca încetişor. Şi atunci, mi-am amintit că aerul poate fi oprit prin comandă vocală, îmi spuseră asta, parcă, la venire, în hol, printre altele: cînd se porneşte aerul automat, strigi la el să se oprească. Şi-atunci am urlat, cu ultimele puteri: „Cierra el aire acondicionado!“
Aerul s-a oprit brusc, iar odată cu el a dispărut şi puberul dizgraţios care, în coşmarul meu mexican, ţinea morţiş să îmi aranjeze, noapte de noapte, camera.
P.S: Între 4 şi 10 septembrie am fost invitată în Mexic, la Guadalajara, în juriul Premiului FIL pentru literaturi în limbi romanice. Pentru prima dată în istoria premiului, laureatul nu a fost un scriitor de limbă spaniolă sau portugheză, ci marele poet francez Yves Bonnefoy, despre care sper să vă pot povesti cu altă ocazie.
