Tabloul cu două languste

Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul, cărţi pe care, la vremea lor, am încercat să le învăţ pe de rost. Recent şi fără mize literare, o prietenă a descoperit-o pe catalana aceasta care a trăit mai mult în Franţa, o fiinţă cu o biografie bizară şi o adevărată mistică a scrisului. Mie mi-a evocat-o, de la primele pagini, pe brazilianca Clarice Lispector, o scriitoare aproape necunoscută la noi, dar care împărtăşeşte aceeaşi clarviziune a scrisului. Deloc întîmplător – căci, dintotdeauna, scriitorii latino-americani au avut un amor împărtăşit pentru catalani –, García Márquez numea romanul lui Rodoreda (scris la Geneva, în exil) „cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil“. Sînt convinsă că Márquez şi-ar fi dorit ca Ursula lui să aibă claritatea şi rotunjimea doñei Natalia din Piaţa Diamantului.

Printr-un mare noroc, acest roman a ajuns să fie şi în româneşte (cu ajutorul Janei Balacciu-Matei, coordonatoarea „Bibliotecii de cultură catalană“ a Editurii Meronia, şi al catalanului Javier Montoliu i Pauli) unul dintre romanele cele mai savuroase (şi mai ingenioase) pe care le-am citit vreodată. E o poveste fără emfază şi declarativism – cum ar trebui să fie romanul întotdeauna –, despre viaţă, moarte, război şi (rar) iubire, care se petrece într-o Barcelonă aflată sub apăsarea hidrei (hispanice) cu două capete, transformată aici într-o langustă bicefală ce apare în momentele-cheie. Nici un artificiu nu transpare în construcţia protagonistei, cea care susţine întreg edificiul romanesc spunîndu-şi povestea aşa cum i-a fost dată. Nici un simbol, nici o mistică, nici o hermeneutică nu ne este livrată just in case, deşi cititorul hîrşit în interpretări va găsi de la primele pagini toate abisurile pe care şi le-ar putea imagina: acela, psihologic, al fiinţei nepregătite pentru viaţă, deoarece moartea a fost, în jurul ei, prea devreme prezentă; cel, social, al femeii care se supune abuzurilor de tot felul pentru că nu are unde se duce; cel al nebuniei războiului şi al mîinii divine; cel al iubirii preaomeneşti care vine cînd n-o mai aşteaptă nimeni.

Pînă să scrie însă acest roman cristalin (din 1962), Mercè Rodoreda a scris alte patru romane (între 1932 şi 1934) şi a făcut o lungă pauză (în care s-a măritat cu unchiul ei, venit din Argentina, şi a făcut şi un copil). Piaţa Diamantului a fost cartea care i-a schimbat destinul literar, după ea urmînd opera de adevărată maturitate (povestirile din volumul Cristina mea, romanele Oglinda spartă şi Ce mult război) şi chiar rescrierea unuia dintre romanele de tinereţe, Aloma. Piaţa Diamantului e însă, fără îndoială, capodopera neaşteptată, fără legătură cu nimic în afara obstinaţiei de a scrie mereu şi de a ajunge, uneori, la o expresie perfect controlată. Nu întîmplător, romanul nu a luat, la apariţie, Premiul Sant Jordi (pentru care a candidat) şi nu a intrat în atenţia criticii (care căuta altceva pentru a consacra „diferenţa catalană“, nu o poveste de viaţă... feminină). Succesul de public a fost însă enorm, iar la revizuire, cei mai mulţi dintre criticii peninsulari au recunoscut că trecuseră pe lîngă o carte rară. De atunci, Rodoreda a fost tradusă în peste 30 de limbi şi este, în acest moment, cea mai cunoscută scriitoare catalană în lume.

N-o să vă povestesc mai mult. Dacă vă plac Yourcenar (din primele ei cărţi) şi Virginia Woolf (din povestiri), dacă vibraţi la romanele Olgăi Tokarczuk şi la cele ale Zeruyei Shalev, dacă vă place proza Sylviei Plath, dar şi familia Glass a lui Salinger, trebuie s-o citiţi şi pe Mercè Rodoreda. Dacă nu din alte motive, măcar ca să cunoaşteţi două fiinţe rare: protagonista acestui roman, Natalia, supranumită Colometa, şi prietena ei suprarealistă, doña Enriqueta, al cărei tablou ameninţător cu două languste împlătoşate, „cu coroană de aur, faţă de bărbat şi păr de femeie“ veghează, de pe perete, întreaga Barcelonă.