Sindromul Stendhal

Citesc, în ultima vreme, tot mai multe cărţi în format electronic, mai ales de nevoie, dar şi pentru că n-am răbdare (uneori) să aştept cartea pe hîrtie. Formatele electronice fiind mai versatile, a trebuit să-mi găsesc un sistem de „notiţe şi însemnări“ adaptat noii lecturi. Nu mai am cum să tai, cu verde, formulări sinistre de traducere şi să fac spirale (de integrare în absolut) deasupra cîte unei tîmpenii de fraze, deşi erau şi astea plăceri ale lecturii pe hîrtie. Acum, ca să-mi fie mai simplu, cînd scriu cîte un articol, de pildă, îmi fac un fişier separat unde notez, copiez, fac trimiteri. Cel mai adesea, cele 10-15 pagini rezultate din lectura unei cărţi de 500 de pagini sînt ilizibile. Sistemul clasic de fişare (sau de folosire la maximum a celor două pagini albe de la sfîrşitul oricărui volum care se respectă) este oricînd de preferat. La el te poţi întoarce cînd vrei şi poţi afla, în zece minute, ce te-a interesat cu adevărat din cartea respectivă, care îi sînt structura şi subiectul, sau dacă e cazul s-o reciteşti. De la o vîrstă, lucrurile astea sînt esenţiale.

Am citit destul de recent Rătăcitorii de Olga Tokarczuk (excelent tradusă de Cristina Godun la Editura Art) în format pdf şi mi-am făcut un breviar de 15 pagini din care nu mai pot reconstitui rapid decît firele principale – extrem de interesante, ca întotdeauna la Olga Tokarczuk, fie că scrie despre „înţelepciunea ce vine din adîncul mării“, despre minunata rîşniţă de cafea a Misiei (din Străveacul...) sau despre grotescul comportament al omului contemporan faţă de animale. Cînd vezi însă doar firele principale – Călătoria, Corpul, Cartea –, pierzi exact esenţialul: poveştile. Iar poveştile Olgăi Tokarczuk sînt fabuloase, acolo e clou-ul acestei Şeherezade polone a zilelor noastre, care vede lumea într-un fel cu totul particular. Micile poveşti de viaţă şi de moarte, marile personaje aruncate cel mai adesea într-o realitate care n-are nimic de-a face cu aceea pe care o percepem prin simţuri sau o descriem ca fiind guvernată de legi clare, toate acestea au în cărţile Olgăi Tokarczuk o viaţă autonomă şi un sens care e doar sensul povestirii, acel sens fulgurant care se leagă din mişcarea animată a scrisului şi cea reanimată a cititului.

Nu întîmplător scriitoarea poloneză a debutat (în 1993) cu un scurt roman plasat în secolul al XVII-lea francez, Călătoria oamenilor Cărţii, o carte a cărţilor în care lumea îşi reface periodic sensurile. Străveacul e şi ea o carte primordială a fiinţelor dintr-un loc-timp limitat de paginile pe care le avem sub ochi. Poveştile Misiei (şi ale îngerului ei), poveştile Kloskăi, cele ale moşierului Popielski, ale Omului Rău sau ale Maicii Domnului din Jeszkotle sînt incredibile aventuri într-o lume privită fără măsuri de protecţie, „cu îndrăzneală şi bună credinţă“, adică aşa cum (aproape) nimeni n-o mai face. Aici sensurile, liniile de forţă apar doar din înlănţuirea vremilor şi a poveştilor.

În Rătăcitorii – carte de maturitate – există totuşi o măsură de protecţie: ironia, uneori ironica diagnosticare cu o întreagă „carte a sindroamelor“: „Sindromul Paris“ (de care suferă mai ales alţi turişti ajunşi în mijlocul oraşului adorat); „Sindromul Detoxificării Perseverente“ (al celor care nu se pot desprinde de ororile televizate), în fine, „Sindromul Sthendal“, cunoscut în literatura neuropsihologică şi ca „Sindromul Florenţa“ (ansamblu de tulburări psiho-somatice – mergînd de la vertij şi sincopă pînă la halucinaţii – provocat de expunerea la prea multă frumuseţe artistică). Sindromul antagonic ar fi, poate, „Sindromul Palahniuk“? În literatură însă, lucrurile ar trebui să stea altfel pentru că expunerea nu este instantanee. Cînd priveşti o foaie tipărită (sau un ecran de e-reader) nu prea cazi brusc în extaz, căci înţelegerea, sensul, frumuseţea cărţii nu sînt percepute instantaneu. Pînă să-ţi mişti ochii de la un rînd la altul, pînă să înţelegi unde duc ele, pînă să rămîi prostit cu ochii în perete, capacitatea ta de extaz a şi intrat în perioada refractară. Şi atunci, cum se manifestă „Sindromul Stendhal“ în literatură? Olga Tokarczuk are o interpretare surprinzătoare: sindromul se manifestă prin intermediul geografiei literare, disciplină hibrid crescută la umbra nevoii de proiecţie, de comuniune, de adoraţie. În Rătăcitorii, sindromul cu pricina e boala cronică a pelerinilor literari extaziaţi de vederea locului pe care, mai înainte, l-au citit descris într-o carte: „Există un anume sindrom semnificativ botezat cu numele lui Stendhal, cînd omul ajunge într-un loc cunoscut din literatură sau artă şi are acolo trăiri atît de puternice, încît îl ia cu leşin şi slăbiciune... Adevărul este îngrozitor: să descrii înseamnă să distrugi. De aceea trebuie să fii foarte atent. Cel mai bine este să nu foloseşti nume; să le învîrţi şi să le răsuceşti, să dai adresele cu prudenţă, ca nu cumva să tentezi pe cineva să pornească în pelerinaj. Ce ar putea găsi acolo? Locuri moarte, praf, un cotor uscat.“

„Sindromul Stendhal“ e şi un sindrom jurnalistic – la limită, critic – care are în vedere retrasarea drumului către un miez magnetic. O metodă, nu mai rea decît altele, de întocmire a unor noi hărţi literare, interesante doar dacă vor fi folosite şi de alţi cititori. Olga Tokarczuk crede că doar Cartea e îndreptăţită să indice drumul pe care ea singură l-a inventat: un drum mai lung, mai fastuos, mai legitim. Fără îndoială, doar că drumurile care duc la (tot mai) puţinele cărţi ce trebuie neapărat descoperite... pot începe oriunde. Important rămîne ca „drumul cărţii“ – pe hîrtie sau pe ecrane incandescente – să fie cumva urmat şi să te ducă exact unde trebuie.