Un fenomen editorial

Este, fără îndoială, un eveniment faptul că o editură serioasă (Polirom) s-a hotărît să reediteze, într-o nouă traducere (aparţinîndu-i lui Ciprian Şiulea), India secretă de Paul Brunton. Din 1936, cînd a fost pentru prima dată tradusă în româneşte de Henriette Yvonne Stahl, cartea a circulat reeditată de edituri obscure, fără un minim aparat critic şi între nişte coperte care-ar fi băgat groaza în orice cititor de bun-simţ. De altfel, mai toate cărţile lui Paul Brunton – un scriitor care-şi are cluburile lui de fani necondiţionaţi oriunde în lume, dar şi un „căutător“ veritabil de o factură cu totul aparte – au apărut în condiţii discutabile, la noi. Jurnalist de investigaţie, la origine, om al faptelor şi dovezilor, Paul Brunton a scris mai multe cărţi situate, e drept, „la limita cunoaşterii“, cum se numeşte şi colecţia în care l-a publicat acum Editura Polirom. Nu ştiu cum au fost publicate în alte părţi, dar în Franţa, de pildă, unele dintre cărţile sale (despre care s-au scris teze de doctorat) au apărut la Payot Scientifique. La noi însă, cărţile lui Brunton au avut o soartă îndoielnică poate şi pentru că, după 1989, ne-am trezit mai sceptici şi mai materialişti decît ne-am imaginat că vom fi, oricum mai puţin înţelegători cu acele texte care, neaparţinînd curentului dominant, cad sub spectrul noii ironii corozive faţă de lucrurile pe care (încă) nu le pricepem sau cad de-a dreptul în gol. Există, desigur, edituri de nişă care suplinesc întrucîtva această curioasă segregare, însă multe dintre acestea publică, fără nici un fel de discernămînt editorial, tot felul de drăcovenii scrise de oameni cu probleme psihice, cînd nu de-a dreptul de escroci.

Dacă nu ştii cine este Paul Brunton, cu greu te poate convinge cineva să pui mîna pe o carte (în fond, extraordinară) cum e Cunoaşte-te pe tine însuţi (The Inner Reality). În primul rînd, cum ziceam, din pricina copertei. Fiind de negăsit, am cerut-o prin împrumut interinstituţional la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti (cu cerere, aşteptare, documente ataşate), iar cînd am primit-o, am încremenit: în mijlocul copertei trona un Buddha de aur cu cel de-al treilea ochi căscat, iar lîngă el, mai mic, un Conte de Saint-Germain tocmai descoperind Graalul, totul pe fundalul deşertului egiptean vegheat de cîteva piramide, de figura impenetrabilă a Sfinxului şi de un soare în mijlocul căruia e anunţat concursul editurii: „Premii de 5.000.000 lei“. Probabil era inflaţie mare cînd a fost publicată cartea, nu se poate şti, pentru că n-are nici an de apariţie, cum n-are nici traducător. Traducerea piratată e însă lizibilă cu o redactare mentală concomitentă şi cu eliminarea unor pagini întregi. Poate c-o fi scris-o Paul Brunton direct în româneşte prin channeling...

Nu e deloc cazul noii traduceri de la Polirom. Deşi impecabil tălmăcită, în 1936, de Henriette Yvonne Stahl, editura a simţit nevoia unei traduceri proaspete a cărţii celei mai cunoscute a lui Paul Brunton, India secretă. Am fost doar mirată, pentru că rar s-a întîmplat să văd retraduceri ale unor cărţi traduse deja de scriitori clasici, dar şi pentru că Henriette Yvonne Stahl ştia prea bine despre ce vorbeşte atunci cînd s-a hotărît să dea varianta românească a acestei cărţi. Ea însăşi îşi pregătise de cîteva ori călătoria în India (ultima dată, cu toate vaccinurile necesare chiar), iar faptul că n-a ajuns niciodată s-a datorat doar sănătăţii ei precare şi unui repetat şi bizar blocaj exterior. În plus, era extrem de deschisă spre filozofia şi spiritualitatea Indiei, citise enorm în această zonă şi voia neapărat să-l cunoască pe Ramana Maharashi, în fond, personajul central al Indiei secrete. În principiu, aş fi optat pentru o actualizare (lexic, gramatică, punctuaţie) a traducerii scriitoriceşti din 1936. După ce le-am citit pe amîndouă însă, cred că cealaltă variantă, a lui Ciprian Şiulea, e mai nimerită pentru 2013. Din mai multe motive, primul dintre ele fiind chiar lexicul: traducerea scriitoarei (interbelică şi ea, ca Brunton, dar care a trăit, tot ca el, pînă în anii ’80) nu e datată – după gustul meu, mai degrabă literar, dar nu interbelic. Ea se adresa unor oameni care-l citiseră nu doar pe Eliade, proaspăt întors atunci din India, ci şi pe Zimmer, şi pe Deussen, şi aveau o deschidere culturală spre Orient. India secretă are însă azi mai multe publicuri: unul interesat de pitoresc, altul de turism, al treilea de „aventuri spirituale“ (cu barbarismul asumat). A da o nouă traducere – limpede, actuală, pe alocuri plastică – este, în fond, mult mai bine decît să recondiţionezi o traducere literară cu un public oricum prea cultural, prea literar şi care (prea) strîmbă din nas. India secretă a lui Brunton – periplul unui jurnalist obosit de goana înainte a Occidentului, dar un om al faptelor şi dovezilor, care ajunge un adept al acelui fascinant „papă al investigaţiei sinelui“, cum a fost numit Ramana Maharashi – va avea astfel cu siguranţă mai mulţi cititori. Şi poate că ea va deschide o serie Paul Brunton la Polirom, care ar cuprinde nu numai Egiptul secret, dar şi Indian Philosophy and Modern Culture sau Hidden Teaching Beyond, ori cărţile sale postume şi extraordinara biografie scrisă de fiul lui Brunton, Kenneth Thurston Hurst. Ar fi o mostră rară de coerenţă, dacă lăsăm deoparte faptul că ar fi un real boom editorial, căci cărţile nu mai există în librării nici măcar aşa piratate, prost traduse şi cu coperte fantasmagoric-kitschoase care vînd nu cartea, ci promisiunea unei iluminări-instant sau măcar o tombolă, ceva...