Testul paginii 99

Nu demult, un director de institut cultural bucureştean m-a acuzat (în revista pe care tocmai o citiţi) că aş fi „prizoniera unui concept de bibliotecă, astăzi depăşit“. Cred că i-am răspuns deja online (căci ediţiile tipărite sînt, deh, atît de depăşite!), oricum, sînt de atunci cu ochii pe biblioteca pe care a distrus-o. Am răspuns, cu toate că nu cred că trebuie să le răspundem celor care, în lipsă de argumente, fac apel la retorica noului, a juventuţii şi a schimbării de dragul schimbării (propriilor birouri administrative). În fond, cum ziceam în scurtul meu răspuns, dacă un concept de bibliotecă depăşit înseamnă să nu amenajezi biblioteca într-un spaţiu de bar deja delabrat, să păstrezi spaţiile (atît de rare) de citit „sur place“, să ai grijă ca fondul de carte să crească, nu să fie împrăştiat şi scos din circuit, ei bine, atunci sînt o prizonieră care s-a simţit foarte bine în „noile“ biblioteci pariziene, dar care ar săpa mai degrabă tuneluri subterane decît să rămînă mai mult de zece minute în „noua“ mediatecă a Institutului Francez din Bucureşti.

În schimb, în ceea ce priveşte „conceptul de librărie“, recunosc singură: sînt prizoniera acelui concept (depăşit) de librărie cu cărţi pe rafturi, a conceptului de librărie cu librari care să fi citit cărţile pe care le recomandă (şi care să aibă acea urbanitate implicită a omului citit), a conceptului de librărie care să miroasă a cărţi (eventual a ceai, cafea şi scorţişoară) şi nu a lebăr şi caltaboş. Sînt depăşită-depăşită, deşi îmi cumpăr şi eu, ca tot omul, cărţi de pe Amazon, eventual direct de pe site-urile editurilor, căci reducerile (de 30% faţă de preţul de librărie) se adună; şi deşi, ca toţi cei care scriu de multă vreme despre literatură, primesc şi eu mai multe cărţi decît voi putea citi în viaţa asta. Sîntem continuu depăşiţi de ceilalţi, de vremuri, de noi înşine, aşa cum ne imaginăm că am rămas.

Trebuie însă să recunoaştem, oricît de depăşiţi sau updataţi sîntem, că librăria este, mai mult decît biblioteca, un spaţiu al alegerii rapide şi juste, un loc al recunoaşterii rapide a adevărului. Într-o bibliotecă, chiar una recentă, îţi mai poţi îngădui, uneori, bulimii bookaholice. Poţi cere cîte zece cărţi, deşi ştii sigur că nu ai timp decît de două, poţi pleca de acolo cu impresia că „ai trecut“ prin toate răsfoind-o pe una, mîngîind coperta alteia, aceea pe care n-ai găsit-o niciunde altundeva. La librărie însă, indiferent ce cumperi în final (căci, oricît am idealiza lucrurile, librăriile trăiesc încă pentru că nişte depăşiţi ca noi îşi cumpără periodic cîteva cărţi), tot răsfoieşti cu gîndul alegerii rapide: o iau acasă sau nu? Trebuie să mărturisesc că, de cînd primesc aproape toate cărţile care mă interesează din ce apare în România, cumpăr mult mai puţine. Nimic nu poate egala însă momentul acela (care face parte din pregătirea lecturii) în care descoperi cartea în raft, îi citeşti rapid primele pagini, apoi o deschizi spre mijloc, te întorci şi faci „testul paginii 99“. Se ştie, pagina 99 trebuie citită atent, autist, cu mici pauze de reflecţie: nu rezistă multe cărţi la o lectură în picioare (eventual iarna, cu UGG-urile şiroind, cu fularul rotit de două ori în jurul glugii, cu mănuşile în buzunar), fără lumină directă pe pagină, cu o muzică ambientală care, oricît de nimerită, nu-i a ta. Cel mai bine ar fi să poţi sta pe-un fotoliu, să bei o cafea, să savurezi aroma unui ceai. Ar trebui să ai lumină bună, altfel te poţi grăbi şi poţi fuşeri testul-sită pe care-l fac şi unii editori cînd au timp.

Prin anii ’90, cînd a fost deschisă în Bucureşti prima librărie Cărtureşti (scurt timp s-a numit „Cărtăreşti“), singura mea problemă a fost exact asta cu lumina. Nu se puteau citi – mai ales cînd hîrtia era mai gălbejită – decît titlul şi recomandările de pe coperta a IV-a. Altminteri, Cărtureştiul (cu toate spaţiile deschise de atunci – cel mare, de pe Magheru, cel de la MŢR, într-o perioadă era unul şi pe Tunari) a rămas librăria mea preferată. În primul rînd, pentru că deasupra ei pluteşte duhul ordonator al cuiva care citeşte, care înţelege (din proprie experienţă) cum caută altcineva o carte, care respectă ritualurile şi tabieturile celor dependenţi de cărţi. Se poate să fi fost şi mirajul primei librării adevărate, fiindcă, atunci cînd a apărut Cărtureştiul de pe Edgar Quinet, concurenţa nu era decît cea a cenuşiilor papetării ale CLB-ului. Iar strălucitoarele librării occidentale – în care ne plimbam obnubilaţi, calculînd preţurile în lei vechi – ne erau cel mai adesea inaccesibile. Probabil că, dacă la prima mea ieşire din România m-ar fi întrebat cineva care e cea mai mare dorinţă a mea, unica, ultima, aş fi zis: să-mi pot cumpăra orice carte din orice librărie din lume. Şi culmea e că librăria conta la fel de mult ca şi cartea.