Decalogul lui Nedelciu

Dacă, printr-o distorsiune temporală, ne-am trezi la sfîrşitul anilor ’80, la un cenaclu de proză (cum a fost cel condus de Ovid. Crohmălniceanu, de pildă) şi dacă, la acel cenaclu, ar citi (o povestire sau un fragment de roman) un prozator/o prozatoare de azi (unul dintre cei des pomeniţi pe Google) – fac pariu că s-ar rîde în hohote. Nu s-ar comenta prea mult, nici nu s-ar critica, s-ar rîde, în schimb, sănătos, cum s-a rîs prea puţin în ultimii 20 de ani de literatură română. Pentru că involuţia de azi (asta nefiind opusul evoluţiei, ci cangrena de după stază) din proza noastră este, de multe ori, la nivelul caraghioslîcului, iar cînd citeşti cărţi întîmpinate cu extaze şi curate revelaţii pe coperta IV (şi doar acolo), nu poţi, dacă eşti sănătos la cap, să nu izbucneşti în rîs. Ştiu, ştiu, ar trebui luaţi pe rînd, frumos, şi desfiinţaţi încetişor, cu croşeta, la toate „nivelurile“: gramatică, lexic, construcţie, personaje, aşa se face, nu?, dar de ce-ar face-o critica atunci cînd cei trei (patru?) prozatori adevăraţi n-o mai fac? Şi nu teoretic n-o mai fac, nu programatic, nu explicit, ci n-o mai fac aşa cum se făcea dintotdeauna, practic, implicit, subteran, în cărţile lor, citite, altădată, de zeci de mii de oameni.

Probabil că, dacă ar mai fi trăit, Mircea Nedelciu – prozatorul en titre (nu doar) al Generaţiei ’80 – ar fi rîs mai întîi sănătos, iar apoi le-ar fi atras atenţia unora că Facebook-ul are alte legi decît romanul, iar Twiter-ul are alte reguli decît proza scurtă şi foarte scurtă. Iar ca să te poţi juca cu interferenţele pe care noile medii fulgurante le produc în dependenţa înnăscută de poveste a oamenilor, trebuie să fii foarte bun în ambele zone: medii şi poveste. Dacă nu şi în alte cîteva domenii – neuroştiinţele, de pildă, cu noile lor descoperiri în zona viziunii şi a distorsiunii provocate de schimbarea suportului de lectură.

De fapt, n-am cum să ştiu ce-ar fi făcut Nedelciu dacă n-ar fi murit la 49 de ani, în 1999, adică exact atunci cînd lumea veche şi mai aşezată a prozei româneşti ecloza într-o marginalitate voioasă şi needificată, hedonistă însă, viscerală şi jurnalistică într-un sens compensatoriu. Cam aşa, cum se scrie din 2000 încoace, s-ar fi scris şi prin 1968, dacă s-ar fi dat voie la „realitate“, şi chiar aşa au scris (pe părţi, căci dozajul era esenţial) unii (şi unele) pe care-i puteţi găsi prin dicţionare sau istorii literare la rubrica „şi alţii“. Ştiu că n-ar fi cazul să scriu acum aceste lucruri, dar aşa se întîmplă cînd ai rubrică săptămînală, mai scrii şi despre lucruri care te preocupă.

Mă gîndesc că un bun prilej de reconectare cu proza conştientă (în fond, de asta e vorba, de conştiinţa literaturii) ar fi să recitim Decalogul lui Mircea Nedelciu, o poveste, cum e el subintitulat, despre felul în care „scrisul cu realitatea“ poate trece în literatură, o poveste esenţială, simplă, clară care-şi are personajele, intrigile, chiar şi descrierile în minunatele povestiri ale lui Nedelciu – un clasic, cum îl numea Sanda Cordoş undeva –, un tînăr maestru fără discipoli doar pentru că s-a născut prea devreme (într-o epocă sinistră) şi a murit rapid, în plină maturitate. Ar mai fi important de recitit Nedelciu şi pentru că, acum, lumea e mult prea ocupată cu scrisul şi nu mai citeşte textele inconturnabile, ajungînd uneori să le pastişeze din auzite. Iată decalogul-poveste, fără comentarii deocamdată, pentru uzul amnezicilor:

„Decalogul sau cele cîteva propoziţii omologate de povestitori ca amendamente la aşa-zisul instinct al proprietăţii ce se manifestă în timp ce ascultăm, spunem sau trăim o poveste:

1. Lucrurile se întîmplă aşa cum le înţelegeţi, restul e alcătuit din figurile de stil ale povestitorului.

2. Dacă două poveşti apar undeva împreună, una dintre ele pune stăpînire pe cealaltă.

3. Cînd o poveste este proprietar şi alta obiect posedat, nu e obligatoriu ca sensurile lor să fie
asemănătoare.

4. Cînd ceea ce aţi văzut sau auzit poate fi transformat în poveste, nimeni nu vă poate interzice s-o faceţi.

5. Peisajul unei ţări străine poate fi descris, al patriei se povesteşte.

6. Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei povestiri sînt coproprietari.

7. Corpul ne aparţine altfel decît un obiect: trebuie povestit.

8. Povestea este o mică întreprindere. Desigur că există şi monopoluri, concerne, trusturi, dar ea reuşeşte să le reziste.

9. Între om, un obiect, un peisaj, o lume şi povestea fiecăruia dintre acestea există o relaţie asemănătoare cu cea de proprietate.

10. Numai că instrumentele prin care limba exprimă relaţiile de proprietate sînt imprecise şi oscilante şi nu ştim de ce. (Se pare că există o singură limbă care face excepţie de la această regulă, dar ea nu poate fi vorbită de un om viu.)“