Utilizarea literaturii
Veţi fi de acord, cred, că actuala devalorizare a literaturii şi a învăţămîntului filologic este un paradox chiar şi din punctul de vedere al „utilizării“ lor practice. În fond, orice elev de (minim) bun-simţ ştie că, după 12 ani de şcoală (în care va trece prin teste, evaluări şi teze semestriale), va da un examen de literatură în limba română. Am putea presupune, logic, că orice elev conştient (şi părinţii lui – aşadar, o largă şi bine reprezentată parte a populaţiei adulte) ar trebui să păstreze, în interesul propriu, o bună relaţie cu literatura (mă rog, cu istoria ei), dar şi cu gramatica limbii române, în care va redacta (după teze, evaluări, examene de maturitate) lucrarea de bacalaureat, din întreaga materie studiată. Te-ai aştepta ca orice elev normal (şi cu memoria intactă) să reţină un inventar de scriitori (mereu reluat de la un ciclu şcolar la altul), cu operele lor principale, să aibă habar de cîte-o carte importantă, să poată redacta, matur şi folosind forme gramaticale potrivite, un text mediu, un comentariu personal, să-şi poată susţine o opinie.
În cele mai multe şcoli, însă, mai ales în momentele tensionate cum sînt examenele, copiilor li se livrează nu comentarii, ca pe vremuri, ci abilităţi mimate, formule tip, enumerări potrivite. Pentru profesorii care corectează tezele la examenele de evaluare de clasa a VIII-a, mult mai importante sînt formulele preliminare („În opinia mea“, „După mine“, „Impresia mea personală este că“) decît conţinutul propriu-zis. Nu pot uita un text (din ghidul de pregătire cel mai folosit în prezent) în care copiilor li se puneau în gură următoarele cuvinte: „Părerea mea este că sistemul nostru de învăţămînt este unul dintre cele mai complexe. Chiar dacă i se aduc multe reproşuri şcolii româneşti, trebuie recunoscut că este unul dintre sistemele de învăţămînt care solicită şi cultivă inteligenţa elevului pe parcursul întregii şcolarităţi.“ N-aş zice, dar încearcă să contrazici o asemenea opinie la examenul de evaluare. Te trezeşti la un liceu de care n-ai auzit vreodată şi spre care, patru ani de-acum încolo, vei schimba trei metrouri în fiecare dimineaţă. Vă spun din proprie experienţă: există un moment (de obicei, apropiat de examen) în care orice idealism se crispează. Dacă e musai să fie „în opinia mea“, cu plăcere!
Urmările pot fi, însă, imprevizibile. Obligaţi să memoreze formule goale, să bifeze inventare, să se supună strict protocoalelor, într-o zonă prin excelenţă creativă, copiii ajung să alinieze şi literatura printre materiile „neliberale“. Faptul că trebuie s-o înveţe doar într-un fel, s-o formalizeze pînă trec examenul, s-o utilizeze apoi în modul cel mai constrîngător cu putinţă şi cu spectrul ratării (unui examen) deasupra capului, toate astea nu-i ajută deloc să vadă partea frumoasă, liberă, artistică a lucrurilor. Nu-i ajută, aşadar, cu nimic să ştie că „se vor lovi“ de literatură (de „română“, zic ei, amalgamînd spiritul cu litera) vreme de 12 ani şi-apoi încă o dată, frontal. Sînt unii care chiar continuă, mai ales cînd nu ştiu nimic altceva, şi îngroaşă rîndurile studenţilor dezola(n)ţi la Litere, apoi rîndurile profesorilor de „română“ de toate nivelurile, ale redactorilor agramaţi de la reviste şi edituri, ale traducătorilor care discreditează nume mari ajunse pe mîna lor, în română, ale scriitorilor care scriu doar pentru că se va găsi cineva să-i publice...
La urma urmelor, să înveţi să scrii e lucrul cel mai decent care se poate face cînd, oricum, vrei să scrii. Alexandru Muşina avea perfectă dreptate cînd pleda pentru „scrierea creatoare“, nu doar în facultăţile de Litere, dar şi în licee: „În liceu, orele opţionale de scriere creatoare se impun aproape de la sine, alături de cele de muzică şi desen. Totul este să se conştientizeze importanţa acestor cursuri, atît pentru dezvoltarea creativităţii generale, a capacităţii de expresie (de sine, în relaţia cu ceilalţi) a adolescenţilor, cît şi pentru trezirea, menţinerea, stimularea interesului lor pentru lectură.“ Ar fi o adevărată minune ca această propunere de bun-simţ să prindă viaţă măcar în liceele de filologie – aşadar, acolo unde opţiunea pentru umanioare a avut deja loc. Profesorii ar trebui, desigur, să fie ei înşişi scriitori, oameni pe care adolescenţii cu pricina să-i fi citit şi să-i poată admira, chiar dacă uneori nemărturisit. În fond, ar fi chiar simplu, căci cursuri opţionale deja există, subiectele lor sînt stabilite în consiliul profesoral, nici n-ar trebui să fie modificată programa, ci ar trebui doar întrebaţi părinţii. Există însă cineva, în învăţămîntul românesc umanist, care să mizeze pe partea creativă a tinerilor?
