Ce este o familie?

Sînt foarte rari scriitorii pe care nu-i poţi citi altfel decît în întregul lor: cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate însemnările, eboşele, jurnalele (la care ai acces), cu toate comentariile (profunde sau tembele) despre ei, cu biografie şi cu literaratură, cu tot şi toate. N-am citit prea mulţi scriitori aşa (deşi aşa ar trebui citiţi toţi scriitorii despre care scrii mai mult de o recenzie), poate şi pentru că e o lectură obositor-obsesivă, nu te lasă să-ţi vezi de treburi, te ia de unde nu te aştepţi şi te pune pe urmele obsesiei care numai „literară“ nu mai e. Ultima dată am citit în acest fel o scriitoare israeliană tradusă cam peste tot în lume, Zeruya Shalev, care a provocat, se pare, o astfel de predare necondiţionată mai multor cititori de meserie. În româneşte i-au apărut deja patru romane (deşi a debutat cu poezie şi asta se vede bine în toate cărţile ei), a venit o dată în România, la un Tîrg Gaudeamus (deşi tocmai ieşise dintr-o nenorocire care putea să o coste viaţa) şi a răspuns la mai multe interviuri cu modestie, seriozitate şi cu acea atenţie pe care mulţi scriitori şi-o pierd după cîteva premii şi o duzină de interviuri fatalmente repetitive.

Putem, aşadar, citi în româneşte patru dintre cele cinci romane ale sale, excelent traduse: Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie şi Fărîme de viaţă – de Ioana Petridean, iar Thera – de Any Shilon. Am răsfoit fiecare dintre aceste romane şi în franceză sau spaniolă şi prefer de departe variantele româneşti. De fapt, pentru a doua oară în viaţă, m-am întrebat dacă aş mai avea timp să învăţ ebraică – acum, doar ca s-o citesc cum trebuie pe Zeruya Shalev. Pentru că limba cărţilor ei nu e doar ebraica modernă, vorbită azi în Israel, ci în egală măsură limba Bibliei, a Zoharului, limba misticii ebraice spaniole din secolul al XII-lea, o limbă a „iudaismului fără evrei“, aşa cum, pe alocuri, e o limbă europeană foarte actuală, cea a unei nostalgii fără obiect („Europa zăpezii şi cireşelor“ pe care o evocă un personaj din Fărîme de viaţă) şi fără vindecare. E limba unui trib vechi şi limbajul unei familii noi, acel construct personal pe care orice scriitor îl caută şi pe care puţini îl găsesc, alcătuit din straturi succesive de generaţii şi moşteniri livreşti, dar mai ales din actualizarea lui în fiecare frază. De aici poate şi obsesia aceasta „tolstoiană“ (dacă mi se permite) a familiei: a familiei mari (cea în care te recunoşti doar cînd eşti pus în situaţia de a-ţi preciza identitatea) şi a familiei mici, restrînse, iubitoare pînă la sufocare şi anihilare.

„Dar ce e o familie?“ – iată întrebarea protagonistei din Thera, care străbate în toate felurile cu putinţă romanele Zeruyei Shalev. Iar răspunsurile sînt nesfîrşite. În Thera, familia ar fi „un parteneriat de lungă durată bazat pe încredere sau frică, pe tradiţii comune din trecut, necesităţi comune în prezent, speranţe de viitor, o unitate care împarte o singură adresă, un singur frigider, o singură maşină de spălat rufe, un cont bancar, planuri de vacanţă, drepturi şi datorii, credinţe şi concepţii...“ În Viaţa amoroasă răspunsul e nebunia pasiunii, căderea liberă, din primele rînduri ale cărţii, în acel abis care nu e familia: „El nu e tatăl meu şi nici mama mea, atunci de ce-mi deschide uşa casei lor, umplînd cu trupul său cadrul îngust al uşii şi apăsînd clanţa?“ În Soţ şi soţie răspunsul e o anamneză a înstrăinării: „...am învăţat să credem în fapte, aşa trăim noi, fără vină şi învinovăţire, fără a scormoni în permanenţă sufletul celuilalt, în felul acesta ne creştem şi copiii, într-o familie în care este loc pentru fiecare, dar, în timp ce el vorbeşte, eu mă simt din ce în ce mai umilită, ca şi cînd el ar ţine în mîini o oglindă şi mi-ar pune în faţă imaginea propriei mele vieţi, erori fatale, lupte, acuzaţii, o combinaţie între închisoare şi pivniţă de tortură, în care fiecare dintre noi era şi prizonier, şi paznic, şi torturat, şi torţionar.“ În cea mai recentă carte a Zeruyei Shalev, apărută de curînd şi în româneşte, la Editura Polirom, familia nu e altceva decît înţelepciunea de a accepta „fărîmele de viaţă“ ce leagă unitatea asta iluziorie fără vreun alt suport în afara celui, evanescent, al vieţii trăite: „Oare acolo ne este dat să ne întoarcem, se întrebă, cu ultimele fărîme de viaţă, cu ultimele puteri, după efortul uriaş de a-ţi întemeia o familie şi de-a avea grijă de ea, după ce copiii noştri cresc, soţii noştri îmbătrînesc şi părinţii noştri trec în lumea cealaltă, să ne întoarcem la existenţa aceea de cocon, egoistă şi închisă, oblojindu-ne în tăcere rănile provocate de trădările pe care le-am suferit şi de abandonurile de care am avut parte, cînd strîngînd bandajele, cînd desfăcîndu-le?“

Entuziasmul meu faţă de toate cărţile Zeruyei Shalev are această unică surdină: n-am citit-o altfel decît în traducere, ştiind prea bine că partea copleşitoare a scrisului ei este exact diferenţa de limbaj care face ca fraza ei să cuprindă simultan plăcuţele în ebraică de la Lachiş (primele documente scrise în ebraică, datînd de pe vremea profetului Ieremia) şi dialogul lui Avner (din Fărîme de viaţă) cu ţara lui crudă, tonul biblic din toate romanele, dar şi urma Elsei Morante din Şalul andaluz. Scrisul concentric al Zeruyei Shalev (în jurul centrului incandescent al familiei, ţării, apartenenţei la ceva) e una dintre cele mai misterioase descoperiri pe care am făcut-o în ultimii ani. Fraza ei unică, aluvionară şi vie te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea.

Foto: I. Shokel