Scopul pelerinajului e un alt pelerin

Dacă penultimul volum al Olgăi Tokarczuk (tradus, la sfîrşitul anului trecut, de Cristina Godun, la Editura Art) ar fi fost scris în româneşte şi-ar fi apărut la Bucureşti, primul lucru care s-ar fi spus despre el ar fi fost: nu e un roman. E eseu, e proză scurtă, e, pe alocuri, poem în proză, dar nu, nici vorbă, nici în ruptul capului nu e roman. Căci ce roman e ăla în care timpurile şi spaţiile oscilează pe fiecare pagină, personajele sînt separate de mari goluri narative (cam ca-n viaţă), iar eseul (ironic, destabilizator, ireal) se aliază neliniştitor cu splendide poeme despre vid? Ce roman e ăla în care povestea se întrerupe brusc – parcă ţi s-ar stinge lumina, cînd îţi e firul narativ mai drag – pentru consideraţii despre plastinare (tehnică de conservare a cadavrelor), pentru un citat din Mărturisiri şi anateme de Cioran sau pentru o hartă de la 1850 a St. Petersburg-ului? Ce roman e ăla care amestecă literatura de călătorie (în jurul propriei camere, deşi nu numai, dar ce mai poate fi călătoria veritabilă, în epoca globală?) cu nesfîrşite peregrinări în propriul interior, pe traseele strîmte ale venelor şi arterelor, în interiorul organelor golite de sînge, de-a lungul traseelor nervoase? Şi, în fond, ce roman e ăla care face toate aceste lucruri fără teamă de haos, de neînţelegere, de pulverizare? Ba, sigur că e roman (poate chiar anti-roman) – s-ar fi încins discuţia –, la alt nivel, cel al noilor forme şi al ethosului dezasamblării: fireşte că e roman, măcar pentru că are tot ce defineşte un roman (poveste, intrigă, personaje), ba încă mai are şi strălucirea inovaţiei, momentul acela spectaculos (şi care nu poate fi „făcut“ raţional decît cu mare noroc) cînd forma se mulează pe fapte, cînd povestea devine chiar modul de a spune povestea, adică o fiinţă independentă care respiră, trăieşte şi (ca orice fiinţă) le place doar unora.

Coincidenţa formă-fond e esenţială pentru ca o carte să „funcţioneze“, mai ales cînd respectiva carte este despre „realitate“ – cum e romanul Olgăi Tokarczuk –, despre felurile în care percepem această realitate atunci cînd ne mişcăm prin lume, atunci cînd iubim sau murim. Ne mişcăm continuu, cu obstinaţie şi destinaţie precisă – spune Olga Tokarczuk în Rătăcitorii –, însă de fapt stăm pe loc. Fie că ne mişcăm în afară sau înăuntru, avem iluzia (ca-n celebrul paradox al lui Zenon) că ajungem într-un alt punct, cînd, de fapt, nu există nici început, nici sfîrşit, iar ce vedem (fie că stăm, fie că umblăm) este exact ceea ce mintea noastră proiectează, de dragul formelor şi al unui eu iluzoriu.

Varietatea unui asemenea caleidoscop este, totuşi, spectaculoasă – şi din regrupări insolite de personaje-situaţii-forţe se construieşte şi acest roman uluitor, de o maturitate şi o forţă scriitoricească mai mari chiar decît Străveacul şi alte vremi, capodopera Olgăi Tokarczuk. Atunci cînd învîrţi caleidoscopul în sensul acelor de ceasornic, odată cu timpul multiplu (pe care scriitoarea poloneză îl stăpîneşte aşa cum numai cîţiva scriitori au făcut-o în istoria literaturii) romanul învîrteşte Călătoria sub toate aspectele ei: călătoria de afaceri, vacanţa eşuată, pelerinajul spiritual, fuga. Pe traseul călătoriei apar obiectele acesteia: hotelurile, casa proprie (tot un hotel, mai confortabil), aeroporturile (aceste „alte oraşe cu expoziţii, centre de conferinţe, grădini şi promenade, iar într-un aeroport asiatic chiar un muzeu al religiilor“). Dar mai ales apar ceilalţi călători, pelerini într-o călătorie care n-a început unde credeau şi nu se termină cînd au hotărît la plecare, căci „scopul pelerinajului e un alt pelerin“.

De partea cealaltă, cînd întorci caleidoscopul Olgăi Tokarczuk spre interiorul perfect calibrat al corpului omenesc, spectacolul e deopotrivă fastuos şi dezolant. Ce au căutat, de-a lungul vremurilor, toţi acei anatomişti, maeştri ai plastinaţiei organelor („patronul plastinaţiei fiind chiar Iisus Hristos, care ne arată muşchiul roşu al inimii sale“) şi ai compoziţiei preparatelor de conservare, „ape ale Styxului, în care, odată scăldat, deveneai nemuritor“? „Cine a inventat corpul omenesc şi cine are faţă de el copyright-ul etern?“ Iată întrebările la care Olga Tokarczuk răspunde povestind o mie şi una de poveşti despre iluzie, despre dragoste şi moarte, dar şi despre asemănarea de esenţă a celor două tipuri de rătăcitori: pelerini în lumea largă şi în propriul interior expus.

Poveşti de călătorie, ar zice unii, dispuse într-un caleidoscop al adevărului-instant de un nou tip de romancier, pentru care Olga Tokarczuk inventează şi o nouă poetică. Iat-o, in extenso: „Fac bine că povestesc tot? Nu ar fi mai bine să prind mintea cu o clamă, să scot hăţurile şi să mă exprim nu cu ajutorul poveştilor, ci cu simplitatea unei prelegeri, unde, propoziţie după propoziţie, devine clară o idee ce în paragrafele următoare se însăilează cu altele? Aş putea folosi citate şi note de subsol, aş putea în ordinea punctelor sau a capitolelor să cuprind consecinţa demonstraţiei pas cu pas, aş putea demonsta la ce mă refer; aş verifica ipoteza prezentată anterior şi, în cele din urmă, aş putea extrage argumentele, prezentîndu-le la fel cum cearşaful se expune privirii oamenilor după noaptea nunţii. Aş fi stăpîna propriului text, aş putea fi plătită pentru el în funcţie de numărul de rînduri. Dar aşa, sînt de acord doar cu rolul de moaşă, de grădinar, al cărui merit este cel mult însămînţarea şi apoi plivirea plictisitoare a buruienilor. Povestirea are inerţia sa pe care nu o putem niciodată stăpîni întru totul. (s.m.) E nevoie de persoane aşa ca mine – nesigure pe sine, indecise, uşor de păcălit. Naive.“