O Casandră

Dac-ar fi să aleg o unică frază – dintre toate frazele violente şi crude ale primei cărţi publicate de Herta Müller –, aceasta ar fi următoarea: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“. E o frază liminală, fără determinanţi şi ocolişuri, cu o cauzală-consecutivă, o frază neagră care rezumă urmarea fatală a lucrurilor atunci cînd ireparabilul s-a produs. O frază ofensivă, de recoagulare ca altă persoană a cuiva călcat în picioare, a cuiva imolat în propria operă de atunci şi pînă în prezent, o frază cu atît mai autentică azi cînd bănuim că lucrurile nu ar fi putut sta altfel. Căci Ţinuturile joase, prima carte a Hertei Müller, apărută în 1982 la Editura Kriterion din România şi peste doi ani la Rotbuch Verlag Berlin (cu patru capitole scoase, cu mai multe tăieturi în interiorul capitolelor, dar şi cu modificarea succesiunii acestora), este o asemenea carte rară care cuprinde, prefigurate, şi destinul scriitoarei, stilul intens personal, ura celorlalţi, şi ingenuitatea, şi stupefacţia, şi instinctul de conservare. Un moment irepetabil, pe care bine îl definea Simona Kessler – la recenta lansare a traducerii româneşti datorate lui Alexandru Al. Şahighian şi apărute la Editura Humanitas – ca „nadir“, o carte a coborîrii în infern.

Ţinuturile joase (excluderea variantelor Depresiuni sau Ţinuturile de jos a fost explicată de traducător într-una dintre cărţile de eseuri ale Hertei Müller) a apărut aşadar pentru prima dată în România în 1982, în acelaşi an în care s-a publicat incredibila antologie a lui Peter Motzan, Vînt potrivit pînă la tare, genul acela de poezie hiperrealistă şi limpede, cu totul diferită de poezia optzeciştilor de atunci şi care a adus, odată cu traducerea ei în româneşte, un aer proaspăt şi în literatura română. Herta Müller nu a participat la această antologie, singura poetă fiind Anemone Latzina, o scriitoare specială, pe nedrept uitată astăzi (poate vă sună cunoscut refrenul unei Retrospective despre viitor: „Viitorul nu mai e ce-a fost / Tristeţea de mai an să fi avut vreun rost?“).

Partea Hertei Müller la ofensiva din 1982 a „nemţilor noştri“ a fost chiar această carte de debut, Ţinuturile joase, netradusă în româneşte vreme de 30 de ani. Iar dacă istoria antologiei (care a arătat atunci, în 1982, o cale literară de ieşire din esopism, escapism şi aluzie) s-a încheiat cu „desfiinţarea poeziei germane din România“ (cum a numit William Totok plecarea celor mai mulţi colegi), îndrăzneala Hertei Müller s-a lăsat cu o ură nedomolită care, în diferite forme, mai continuă şi azi. În 1982, cînd ancheta din Neue Literatur despre antologia poeţilor germani a fost publicată în revista Transilvania, Dan Petrescu scria despre condiţia tragică a acesteia, dar şi despre dubla marginalizare a autorilor ei, „ca poeţi şi ca germani“. Herta Müller a trăit – în anii care au urmat publicării Ţinuturilor joase şi pînă la plecarea sa din România – şi o a treia marginalizare: de către ai ei. Cartea aceasta, de o sensibilitate tulburătoare, de o clarviziune ieşită din comun, de un adevăr liminal al observaţiei şi transgresării, a fost taxată drept „proză urinară“ şi „limbaj fecal“ de către criticii Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni. Ea însăşi a fost toată acea perioadă, dar şi mai tîrziu, în permanent pericol de moarte, iar amărăciunea de a nu se putea apropia de nimeni (căci pe cei mai apropiaţi i-a putut regăsi ca informatori, peste ani, în dosarele Securităţii aranjate, pieptănate şi livrate doar ca praf în ochi) a făcut, fără îndoială, pasul decisiv în articularea personalităţii ei unice: o Casandră strigînd adevărul unor surzi.

Ţinuturile joase e o autobiografie neagră formată din mici povestiri despre sine, ce semăna poate, la apariţie, cu Biografia lui Johann Lippet, alt excelent poet din „Grupul de Acţiune Banat“, obsedat de ideea că „e timpul ca timpurile să se schimbe“. La 30 de ani de la publicarea Ţinuturilor joase, înainte chiar de a o recunoaşte ca pe-o carte excepţională ce face parte, în multe feluri (în primul rînd ca anticorp vital), din metabolismul literaturii noastre, ea ar trebui să provoace o discuţie onestă şi informată despre propriile noastre acomodări, laşităţi şi duplicităţi vinovate. Ar fi necesară, înainte de toate, o discuţie care să deruleze cu încetinitorul biobibliografia Hertei Müller (eseurile din Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică sau Regele se înclină şi ucide sînt obligatorii), dar şi pe cele ale altor cîţiva scriitori germani născuţi în România, pe care nu-i mai cunoaştem aproape deloc. Dacă am stabili măcar motivele pentru care această discuţie este şi acum imposibilă în România, tot ar fi mai mult decît nimic.