Marea topire

Acum cîţiva ani, cînd în presa noastră culturală s-a încins o dispută despre „marile teme“ ale romanului românesc, mi-am mărturisit public cîteva mirări: De cînd tema face literatura? Care e legătura între „marile teme“ şi literatura valabilă? Care sînt, în fond, aceste „mari teme“, cînd, în ultimii ani, cam peste tot în lume, majuscularea cuvintelor a devenit un semn de retardare, dacă nu chiar de ţopenie? Cam asta cred că mă întrebam. Mi-am amintit disputa cu pricina citind romanul Adinei Dabija – Şaman, recent apărut la Editura Polirom, o carte de citit, într-adevăr, „cu sufletul la gură“, cum ne urează O. Nimigean, dar şi un volum care repune în discuţie – mai mult ca sigur fără să vrea, măcar pentru că „tema“ sa e cu mult mai importantă – chestiunea „marilor teme“. Căci, la urma urmelor, care e tema temelor? Cu siguranţă nu istoria, nu tema socială (sau comportamentală) şi, orice s-ar spune, nici măcar amorul. „Tema temelor“ romanului e cea metafizică, raportarea la ceea ce ne defineşte depăşindu-ne, cu toate capcanele, şabloanele şi antitemele derivate de aici, cu toate variantele şi varietăţile care leagă Don Quijote de Corecţiile lui Frazen, cu teodicee şi agnosticisme, cu blasfemii şi simulacre, cu predări necondiţionate şi sinucideri (literare) spectaculoase. De cînd graniţele (şi limitele încălcate ale genurilor) au devenit subiectul de elecţie al noii lumi în care trăim, mutarea centrului de pe un eu iluzoriu şi fals-perceptiv, într-un „dincolo“ măcar întrezărit nu poate lipsi din nici o panoramă literară. Măcar pentru că a scrie despre acest subiect presupune să poţi inventa un limbaj, o lume şi o relaţie pe verticală.

Şaman de Adina Dabija este o carte extrem de curajoasă şi pentru că îşi asumă – ficţional, dar în deplină cunoştinţă de cauză – această reinventare de sine, descoperirea spaţiului incert al propriei fiinţe, o „călătorie pe verticală mult mai mare şi mai misterioasă, pe lîngă care scrisul nu e altceva decît o excursie la mare cu clasa...“ Un roman metafizic, aşadar – după două excelente volume de poezie, poezia-păpuşă (1997) şi Stare nediferenţiată (2006) –, publicat în momentul în care nimeni nu scrie aşa, adică fără proptele generaţionale sau de grup, şi care, e drept, consună cu Blecher, Eliade, Cărtărescu, pe alocuri, dar e legat, în linie dreaptă, de Creanga de aur a lui Sadoveanu, de Jurnalul alchimic al lui Vasile Lovinescu sau de Zenobia lui Gellu Naum. Dincolo de filiaţii, însă, Şaman e o carte extraordinar de proaspătă, de „transparentă“ (în ciuda subiectului, atît de înconjurat de obscurităţi şi de „ştiutori“) şi de atentă cu livrarea adevărului propriu, o carte a naşterii de sine, printr-un efort aproape inuman de înţelegere. O fată rămasă fără părinţi, trimisă dintr-un paradis rural ardelenesc, într-un oraş plin de blocuri şi betoane, trăieşte, halucinant, cîteva întîlniri de destin care-o pun pe cale. Una dintre primele întîlniri este cea cu figura singulară a lui Korosi Csoma Sandor, autorul ardelean al primului dicţionar tibetan-englez din lume – un personaj uluitor şi, totuşi, mai puţin cunoscut în cultura română decît oriunde altundeva. (Dalai Lama îi cunoaşte, în schimb, foarte bine opera şi chiar a proiectat, la un moment dat, o călătorie în România, în onoarea sa...)

Altă figură liminală e cea a canadianului Jean-Claude, un mic daimon de răscruce – în fond, doar prilejul unei alte adevărate întîlniri decisive, cu Père Joseph, un iniţiat reconciliind catolicismul cu Coranul, pe Paracelsus cu Moise sau Platon, şi care îi dă protagonistei cel mai simplu sfat din lume: „Ceea ce gîndeşti trebuie să fie ceea ce spui, iar ceea ce spui trebuie să fie ceea ce faci.“ Aplicarea acestui precept (mai alchimic decît ne putem imagina) în scris e chiar acest roman – metafizic, dar şi poem în proză, roman de formare, dar şi „autoficţiune“, în măsura în care Cartea schimbărilor, Tratatul despre calea de mijloc sau Upanişadele sînt autoficţiuni ale unui eu mai încăpător şi mai universal. Un eu care trece, alchimic, prin „marea topire“ şi aşteaptă ani de zile, în pustiu, „spărtura“ în zid („the crack-up“, cum o numea Scott Fitzgerald) spre o altă existenţă; iat-o descrisă şi de Adina Dabija, într-un scurt poem swedenborgian de la începutul cărţii: „Spărtura apăruse în acel moment în viaţa mea ca să mă salveze de la moarte. Dacă nu aş fi întrevăzut, cu ochii şi sufletul înmuiate de durere, în curbura ei întunecată, posibilitatea unei alte existenţe, fără îndoială că aş fi murit. Şi toţi oamenii de pe pămînt ar muri şi viaţa ar înceta dacă nu ar exista această scînteie de graţie la care avem acces, prin cine ştie ce capriciu sau calcul complicat al sorţii, pentru a ne reinventa şi reînnoi. Locul acesta pe care l-am întrezărit o secundă îmi era cunoscut de o veşnicie, de pe vremea de dinainte de a mă naşte, cînd posibilităţile erau infinite şi această stare lichefiantă, intermediară, a lumii de lapte şi vată de zahăr ars, singura în care materia se descompune şi se înmoaie ca să o poţi remodela, era însăşi natura mea.“ Să recunoaştem, e un curaj (poetic) dintre cele mai rare, iar acest roman este una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română.