Dracul gol şi lectura de plăcere
Adevărul e că nu poţi înţelege pînă la capăt reculul hotărît al lui Dan C. Mihăilescu în faţa egoprozei mizerabiliste şi erotizate a vremurilor noastre pînă nu-i citeşti eseurile despre „trecut ca reumanizare“, cu hipnotica Românie interbelică, dar şi cu „anii decepţiei“. La fel, nu poţi înţelege, în amploarea sa, sfînta oroare de mail şi sms (însă nu şi de un site propriu, meseriaş eleborat) pînă nu-i citeşti empaticele eseuri despre eul din scrisorile eminesciene sau cele caragialiene. Între ele, lectura corespondenţei lui Caragiale – din volumul I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, apărut recent la Editura Humanitas – este un subtil spectacol de sine cu idiosincrazii, mici (şi mari) plăceri, bonomii şi intransigenţe, o pledoarie fără leac pentru epistolarele altor vremi, dar şi o exorcizare (prin recitire) a „dracului gol“ prezent în orice scrisorică, răvăşel, bileţel de amor caragialian. Cu această neaşteptată împărţire între „dracul gol“ (din operă) şi „dracul scris“ (din viaţă) Dan C. Mihăilescu pigmentează teoreticaua textuală şi se situează de partea vieţii, a memorialisticii epistoliere, căutînd şi de astă dată adevărul vieţii, nu pe acela (nesigur, suprapus, oglindit) din operă.
Pentru Dan C. Mihăilescu (deghizat aici în psiho-critic de plăcere) „cheia camerei de taină a sufletului caragialian“ se află tocmai în colericele, dramaticele, (auto)ironicele sale epistole, citite cu o plăcere de-a dreptul gurmandă. Nu poţi – după ce-l „asculţi“ pe Dan C. Mihăilescu“ (căci tonul „omului care aduce cartea“ se insinuează printre rînduri) citind scrisorile (cu sublinieri, reluări, apăsări şi diagnostice memorabile) – să nu vezi în ele ce nu văzuseşi pînă acum şi să-i dai dreptate cititorului foarte implicat afectiv: „Trei ingrediente esenţiale pentru eul epistolar caragialian: 1) obsesia «umilităţii extracţiunii», pe care o împărtăşea cu Delavrancea, condiţia socială care l-a ţinut departe de bone, «cacao» şi studii universitare; 2) mîndria statutului de mărunt (umil) comediant, a autodidactului şcolit pe deplin la şcoala vieţii; 3) tainicul elan răzbunător al celui de prea multe ori ofensat, fluierat, minimalizat, frustrat de lumea celor hărăziţi cu «nazalele pariziene»“.
Cum să suporte Dan C. Mihăilescu e-mail-urile noastre practice (deşi răspunsurile sale electronice au o savoare epistolară retro deopotrivă interbelică şi de ani ’80) cînd caligrafia lui „Moş Virgulă“ (pe care Cioculescu făcea analize grafologice) îi provoacă şi azi frisoane de voluptate şi nostalgie: „Pornind de la exerciţiile grafice eminesciene, de la acele pagini pline de bucle şi volute baroce, ori de semnături rivalizînd cu capitelurile antice, mandalele indiene şi butaforia rococo, am ajuns la mania caragialiană a exactităţii, deopotrivă gramatical şi grafic, apoi la ritualul scriiturii din vechiul Egipt, ca şi la natura yoghină a scrisului din lumea indiană, arabă şi japoneză, unde se ajungea pînă la oprirea răsuflării în timpul trasării literelor sfinte“.
Plăcerea cu care Dan C. Mihăilescu îl citeşte (şi-l citează) pe Caragiale este molipsitoare. Aşa-l citea, se spune, Lucian Raicu pe Gogol cînd scria Gogol sau fantasticul banalităţii: dimineaţa la birou, la masă cu Sonia Larian, cu voce tare, interpretîndu-l în faţa tuturor prietenilor veniţi în vizită. Lectura aceasta totală, un fel de locuire a operei, e mult mai „critică“ decît şi-ar putea imagina unii. Prin asumarea unui text, prin declamarea lui, prin lipirea lui de propria respiraţie (ca pe-o mantră), poţi sesiza rupturile de ritm, aglomerările stilistice sau, dimpotrivă, vidul, artificialitatea textului. Trăind un text în ritmul propriei tale vieţi, ajungi să faci din el ce a mai fost o singură dată, atunci cînd a fost scris. Fără îndoială, critica nu e doar atît, însă fără acest tip de citire-citare şi fără o atenţie susţinută, ea nu prea are sens. „Citarea“ vie, inteligentă, dinăuntrul operei are – în critică – tot atîta sens ca verdictul după care unii (mai ales începătorii) sînt înnebuniţi.
Pentru Dan C. Mihăilescu însă, plăcerea lecturii, „ştiinţa fericirii“ sînt cu adevărat importante, aşa cum erau, fără îndoială, şi pentru Caragiale. Polemic cu adepţii mizantropiei caragialiene, criticul caută, şi-n această chestiune, calea de mijloc: „Bagatelizarea constantei vitale care este, la Caragiale, ludicul devorator, în beneficiul mizantropiei, tulburărilor şi «turbărilor» de moment, mi se pare o practică exegetică la fel de discutabilă ca extrema ei, anume cea care postulează exclusiv jubilaţia histrionică. Pe scurt, e limpede că în polaritatea Ralea-Steinhardt, de-o parte, Pintilie-Iorgulescu, de cealaltă, mintea cuminte numai calea de centru trebuie s-o alegă. Şi s-o recomande»“.
Dan C. Mihăilescu găseşte aceeaşi plăcere în încruntările caragialiene (din atipicele scrisori „ardeleneşti“) sau în cîteva demenţiale scrisori berlineze, capodopera indiscutabilă fiind aceea în care i se povesteşte lui Alceu Urechia vizita lui Delavrancea la Berlin (şi care se încheie cu „Ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lăcrimoşi“). În fond, se ştie, rîsul (cu măsură) şi cititul (de plăcere) pot evacua, la o adică, mulţi draci – „dracul gol“ şi „dracul scris“ y compris.
Foto: R. Avram
