Poziţia misionarului

L-am ascultat, nu demult, pe Pascal Bruckner, într-o emisiune literară redifuzată pe TV5, vorbind despre noua sa carte, Casa îngerilor, apărută în Franţa în 2013 şi tradusă, iată, deja în româneşte, la Editura Trei, de Doru Mareş. A mai rămas ceva tabu, nedemontat, neterfelit de aplombul său iconoclast? – îl întreba atunci directorul revistei Lire şi animatorul emisiunii La grande librairie. După denunţarea „masochismului occidental“ şi „înlocuirea tezei vinovăţiei cu aceea a superiorităţii istorice“ (în Tirania penitenţei), după proclamarea banului ca „ultimul rival al lui Dumnezeu“ şi a economiei de piaţă ca singura ideologie şi „ultima formă de spiritualitate a lumii civilizate“ (în Mizeria prosperităţii, dar şi în romanul Iubirea faţă de aproapele), după transformarea intangibilului Moş Crăciun într-un bătrînel alcoolic care detestă copiii, Pascal Bruckner se apleacă din nou asupra unei chestiuni extrem de spinoase: cea a cerşetorilor, a homleşilor care maculează aerul muzeificat al Parisului. Din nou, pentru că într-un roman din 1985, Paria (tradus şi el la Editura Trei, la începutul anilor 2000), Bruckner dusese deja foarte departe această temă complicată, a compasiunii care nu e niciodată departe de violenţă, a carităţii care e la limita urii.

Paria se petrecea în India – locul în care „totul se naşte purtînd pecetea morţii“ – şi istorisea întîlnirea unui tînăr funcţionar francez cu un agronom american hotărît să eradicheze mizeria şi foamea, nu prin binefacerile agriculturii, ci prin asasinarea cerşetorilor apocaliptici ce trenau pe străzile din Calcutta. Realitatea în care a fost publicat acel roman acum 20 de ani a fost, se pare, prea receptivă căci, mărturiseşte scriitorul în epilogul noului său roman, ea a materializat ideea neagră într-un mod cel puţin straniu: „După apariţia cărţii, o epidemie de crime identice celei pe care o descrisesem în cartea mea a avut loc la Calcutta. Un articol semnat de corespondentul revistei Le Monde în India a făcut explicit legătura cu volumul, fără a stabili şi o relaţie cauză-efect, textul cărţii nefiind tradus în engleză sau într-una dintre limbile vorbite acolo. Unul sau mai mulţi necunoscuţi uciseseră zeci de oameni fără adăpost care trăiau pe străzi, cu pietre sau cu lovituri de bîtă. Asasinii nu au fost niciodată descoperiţi, iar crimele au încetat la fel de inexplicabil cum începuseră.“

Naturalizarea pariziană a subiectului a fost însă cu totul ficţională. Întrebat, în aceeaşi emisiune, cum crede că ar fi sunat, în lumea reală franceză, un atare subiect tratat eseistic (care nu ar fi putut, de pildă, ocoli acea statistică a Băncii Mondiale după care peste 600 de milioane de oameni nu au domiciliu fix, iar 20% din populaţia de 6 miliarde a lumii trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi), Bruckner şi-a declinat orice apetit teoretic în zonă. Casa îngerilor e o ficţiune, a spus scriitorul, o carte despre pulsiunile amestecate şi contradictorii ale carităţii, despre resorturile biografice şi biologice ale unor atitudini ca bunătatea şi disponibilitatea pentru ceilalţi, un roman despre decăderea unor semeni ai noştri, care nu trezeşte în noi, cei de dincoace, decît „o sfîntă oroare“ a abisului. „Cerşetorii încarnează fascinaţia prăpastiei“ este fraza-cheie a acestui roman şi concluzia lui cea mai incorectă politic şi teologic. Dacă ar fi scris un eseu pe această temă, Bruckner l-ar fi numit, fără îndoială, „Mizeria carităţii. Eseu despre ambivalenţa bunătăţii“.

Subiectul e însă ingenios, ca în toate romanele lui Bruckner: Antonin, un tînăr agent imobiliar (surpat de o întîmplare cvasinecrofilă, dar şi de un cuplu de părinţi de stînga, foşti ’68-işti), îşi descoperă vocaţia de înger exterminator şi încearcă din răsputeri să ucidă măcar un cloşard. Cum ar putea însă reuşi un tip atît de slab, care nu i se putuse împotrivi nici măcar unei hoaşte cadaverice, undeva la graniţa Austriei cu Franţa (învecinare mereu neliniştitoare)? Cum ar putea să-şi împlinească potenţialul un conservator atins de morbul asepsiei şi încă nedesprins de fixaţiile ideologice (şi, desigur, sexuale – la Pascal Bruckner ideologia are mereu o componentă sexuală) ale genitorilor săi nefuncţionali?

Vortexul care-l aspiră pe Antonin e figura clasică a romanelor lui Pascal Bruckner. La fel ca trioul din Hoţii de frumuseţe, ca Sébastien, cinicul gigolo din Iubirea faţă de aproapele, Antonin merge pînă în pînzele albe, iar aproape de capătul drumului său o întîlneşte pe Isolde de Hauteluce, madona dezmoşteniţilor şi adevăratul înger exterminator, matroana sadică a unui stabiliment de caritate – Casa îngerilor – unde bietul agent imobiliar gauchist înţelege de ce stînga (crimei) nu va fi niciodată la înălţimea propriilor aspiraţii. Născută din părinţi de extremă dreapta şi amantă a unor torţionari africani, dar şi fostă discipolă a Maicii Tereza (Bruckner foloseşte aici o anchetă jurnalistică foarte controversată, a lui Cristopher Hitchens, despre „Poziţia misionarului“), Isolde ar fi (la fel ca Dora din Iubirea faţă de aproapele) un personaj memorabil dacă n-ar fi minată de explicaţie, fantasmă fabulatorie şi schematism ideologic. Antonin vine de pe Rive Gauche, Isolde de pe Rive Droite, e absolut previzibil să se înece reciproc în vortexul contaminat de leptospiroză al Senei. Ce e interesant însă în cartea lui Pascal Bruckner e „romanul Parisului“, un Paris subteran, prescurtat pentru nevoile intrigii, grotesc, putregos, purulent, cu nimic mai prejos decît Parisul lui Breton sau Modiano. Să sperăm doar că îngerul exterminator al lui Bruckner nu va trezi şi în măruntaiele metropolei franceze povestea nefericită de la Calcutta.