Plastinare
Recunosc, literatura mi-a jucat întotdeauna feste în chestiunile etice. Cel puţin în primă instanţă. De cînd mă ştiu, mi s-a părut că o pagină bună – adică bine scrisă – răscumpără (aproape) orice. Trebuie şi acum – după ce am trăit sute de măgării legate de oameni care-şi au paginile lor – să dau un pas înapoi, să mă gîndesc bine, ca să văd lucrurile dincolo de retorică, de sofisme, de conjecturi. Aşa am păţit şi cu expoziţia „The Human Body“ de la Antipa. Am recomandat acum cîteva săptămîni această expoziţie, pe care voiam de mult s-o văd şi care a ajuns, în cele din urmă, la Bucureşti, şi am făcut-o din două motive: întîi, incitată de o lectură recentă (şi, totuşi, cît se poate de dilematică) – Rătăcitorii de Olga Tokarczuk, carte care analizează, mai profund decît ar putea-o face orice studiu, pulsiunea ce stă la baza acestei omeneşti dorinţe de imortalitate, adînc înrădăcinate în corpul omenesc; am mai recomandat-o şi din curiozitate, auzisem de multă vreme de controversatele expoziţii ale „Doctorului Moarte“ şi mă întrebam cum vom reacţiona la happening-ul morbid.
Între timp, de cînd cu toate aceste proteste etice, curiozitatea m-a cam părăsit, poate şi pentru că am lucrat ani de zile în diferite săli de operaţie şi am văzut, în toată splendoarea lor, suficiente organe omeneşti. E drept, însă, că atunci eram interesată mai degrabă de fiziologie, mai exact de reluarea funcţiei întrerupte temporar, de viaţa care, eventual, continua. În privinţa cărţii Olgăi Tokarczuk (pe care o citeam în timp ce expoziţia tocmai se deschidea), apariţia ei în româneşte (la Editura ART), simultană cu expoziţia de la Antipa, mi se pare, în continuare, o stranie sincronicitate. Rătăcitorii e însă un neobişnuit puzzle de dileme contemporane – aceea a expunerii unor corpuri fără viaţă, manipulate şi modificate neliniştitor, transformate în mărfuri şi „desfăcute“ peste tot în lume fiind doar una dintre ele.
Răspunsul budist la această dilemă e simplu: noi nu sîntem corpul. A plastina (altădată a mumifica sau a împăia) un corp nu are nici o implicaţie spirituală. Cel creştin e însă diferit: la Judecata de Apoi, sîntem reîntregiţi în corpuri. Şi cine va sta atunci (acum) să-şi caute corpul împăiat (ca acel personaj din Rătăcitorii, Angelo Soliman, diplomat exotic, împăiat de împăratul Francisc şi cerut zadarnic de fiica sa catolică), sau – azi – despieliţat, epurat de lichide şi de grăsime, în vreo expoziţie itinerantă? În cartea Olgăi Tokarczuk, rătăcitoare sînt şi corpurile încremenite în silicon, şi cele ale pelerinilor-vizitatori ce vin în urma lor: „Expuşi înaintea ochilor noştri, arătau ca nişte mărfuri de preţ, aduse de peste mări contra unor sume exorbitante şi pe care acum privirea le devorează. Mai întîi m-am uitat cu multă atenţie la preparatele care pluteau în recipiente din plexiglas, mici fragmente de corp – s-ar putea spune: o expoziţie de şuruburi, piuliţe, elemente de legătură şi articulaţii, acele elemente mărunte din corp, de obicei neapreciate la justa lor valoare şi de care nici nu ne amintim că există. E o metodă bună – aerul nu intră, lichidul nu se evaporă, nu există pericolul de a se degrada. Dacă ar veni un război, maxilarul pe care îl aveam în acel moment sub ochi avea mari şanse să rămînă neatins, chiar şi sub ruine sau cenuşă. Dacă ar fi izbucnit vreun vulcan, dacă s-ar fi revărsat marea şi s-ar fi năruit pămîntul – arheologii viitorului s-ar putea bucura de această descoperire. Dar acesta este abia începutul. Pelerinii înaintau în tăcere, în şir indian, cei din spate îi grăbeau delicat pe cei din faţă. Ce avem aici, ce va urma imediat, ce parte a corpului ne mai arată iscusiţii plastinatori, urmaşii celor care împăiau animale, ai anatomiştilor şi ai prelucrătorilor de piei.“
Probleme etice? Infime, căci nimeni nu se gîndeşte, privind exponatele plastinate, că ar putea fi vreodată pe soclu. La expoziţia de la Antipa, mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor omului au protestat şi au cerut închiderea ei, sprijinindu-se pe faptul că organizatorii de la GFExhibitions nu pot dovedi că aceste 200 de corpuri nu aparţin unor disidenţi chinezi ucişi în închisori. În fond, e absolut bizar că toate „exponatele“ provin din China – ţară comunistă, cu mari probleme în respectarea drepturilor omului – în condiţiile în care inventatorul plastinării, doctorul Gunther von Hagens, s-a lăudat în repetate rînduri că 90% dintre contractele de plastinare sînt semnate cu compatrioţii săi germani sau cu diferite vedete de la Hollywood, avide şi de această formă de nemurire.
Nu ştiu cum se poate ieşi din această dilemă. Nu crede nimeni, nici măcar cei care vizitează în grupuri compacte expoziţia de la Antipa, că principalul ei scop e unul educativ, altfel am fi avut ediţii de masă ale atlaselor lui Papilian. S-ar putea să fie, mai degrabă, exploatarea rece a acelei negre pulsiuni mortifere care ne împinge să privim orori („Sindromului Lumii Abjecte“ îl numeşte Olga Tokarczuk) la TV, pe ecranele computerelor, în săli de cinema. Este o formă de a te privi pe tine însuţi (despieliţat, aspirat şi plastinat) aşa cum n-ai putea să te vezi, atîta timp cît graniţa aceasta de piele (căci împieliţarea e strîns legată de sănătatea psihică) nu este încălcată. Nu ştiu dacă e bine sau e rău – chestiunea etică ar trebui, într-un stat de drept, rezolvată înainte de deschiderea oricărei expoziţii –, însă voyeurismul acesta mortifer este, cu siguranţă, un simptom al lumii în care trăim.
