Memoriile lui Márquez

S-ar putea ca în perioadele tulburi, cum e nesfîrşita tranziţie pe care o traversăm, cărţile de memorii dialogate care fac bilanţul unor vremuri asemănătoare să-şi trăiască adevărata viaţă, adică să fie intens recitite. Cînd te întrebi de ce nu se mai scrie ca altădată, de ce se citeşte din ce în ce mai puţin şi mai superficial, ce s-a întîmplat cu „spiritul creator“ şi cu maeştrii visaţi în (cam) orice adolescenţă, unele cărţi frivol-jurnalistice, care limpezesc la modul colocvial contexte şi gesturi, pot fi o bună introducere pentru cărţile serioase, pe care le mai deschidem doar din nevoi practice. Marginalii la o operă în care intri sau nu, după facultăţi, cărţile acestea pseudo-memorialistice în care răspunderea cade mai degrabă în grija personajului secundar (care selectează, ordonează, face interstiţii biblio-biografice) sînt condimentul exegezelor neacademice, carnea discuţiilor despre „faimosul scriitor“ şi, mai întotdeauna, un ghid umanizat de formare pentru uzul aspiranţilor la gloria literară.

Nu ştiu cîţi literaţi au citit Ceasul rău, Cronica unei morţi anunţate sau Toamna patriarhului, dar mulţi dintre ei ştiau din amintiri cenacliere, cu mult înainte de traducerea în româneşte a Parfumului de guayaba, că lui Márquez îi poartă noroc galbenul, numărul 13 şi pisica neagră, în timp ce melcii din spatele uşii, acvariile în casă, florile de plastic, păunii şi şalurile de Manila au pava, adică aduc ghinion. La începutul anilor ’90, un fel de coleg de facultate, amestec de dandy şi macho (căci făcea engleză-spaniolă), îşi lăsa iubitele cu gura căscată povestindu-le cum că „să fumezi dezbrăcat nu are efecte malefice, dar să fumezi dezbrăcat şi să te plimbi, da“ sau că „să faci dragoste cu ciorapii puşi aduce un ghinion fatal“. Cum pot să jur că nu citise Parfumul de guayaba, cartea de convorbiri cu Márquez a lui Plinio Apuleyo Mendoza, sigur frecventa medii în care traducerea în franceză a celebrului volum făcea vogă.

Mendoza, bun prieten cu „Gabo“, scriitor, ziarist şi om de televiziune, este autorul unui roman premiat în 1979, Años de fuga, şi coautor al unui Manual al perfectului idiot latino-american. Prin 2000, Mendoza a publicat un volum de memorii, Acele vremuri cu „Gabo“, în care clarifică – din perspectiva mai lucidă a unui politolog, jurnalist şi fost ambasador al Columbiei în Italia – opţiunile politice ale lui Márquez. Cu douăzeci de ani înainte, în Parfumul de guayaba, ziaristul îşi jucase foarte bine rolul punînd întrebări şi cerînd explicaţii, făcînd chapeau-uri şi povestind uneori – cu tonul şi vorbele lui Márquez – despre miraculoasa casă din Aracataca sau nepreţuitul „Grup de la Barranquilla“, decisiv în formarea scriitorului, despre lumea stranie a Caraibelor şi mirosul ei de fructe putrede, despre moneda cerşită de Márquez în metroul parizian după demisia de la Prensa Latina sau despre cum cea de-a cincea carte a lui „Gabito“ a început să se vîndă precum cîrnaţii calzi, deşi fusese scrisă doar pentru cîţiva prieteni.

Dacă în cartea sa din 2001, Plinio Apuleyo Mendoza detaliază despărţirile sale politice de Márquez (experienţa agenţiei aservite Prensei latina, cazul scriitorului cubanez Padilla, de care Márquez s-a desolidarizat, prietenia necondiţionată pentru Fidel Castro, cu rădăcini în obsesia lor comună pentru putere şi pava), volumul din 1982, citat în orice carte respectabilă despre Márquez, e interesat mai degrabă de rădăcinile ideologice ale lui „Gabo“, de primele sale lecturi politice, la liceul din Zipaquirá. În rest, jurnalistul acceptă – deşi, e clar, se situează pe poziţii contrare – răspunsuri cînd metaforice, cînd de-a dreptul propagandistice. Întrebat de ce nu a semnat telegrama de protest faţă de regimul cubanez în cazul Padilla, lucidul Márquez răspunde: „Dintr-o mult mai bună şi mai directă informare şi o maturitate politică ce-mi permite o înţelegere mai senină, mai răbdătoare şi mai umană a realităţii.“

Cu cinci ani înainte de a lua Premiul Nobel, în culmea gloriei sale, Márquez era încă propriul său personaj, mişcîndu-se cu un instinct sigur printre fiinţe de hîrtie şi oameni din carne şi oase, amintindu-şi toate fantomele copilăriei sale fabuloase în Aracataca – „morţi apropiaţi ce locuiesc întunericul“ –, întîlnind, iar şi iar, „cea mai frumoasă femeie din lume“, dar rămînînd alături de cel mai surprinzător personaj din viaţa sa, Mercedes. După premiu, deşi la decernare nu a purtat frac – îmbrăcăminte la fel de purtătoare de ghinion ca folosirea cuvîntului simbioză –, scriitorul a devenit personajul altora, al istoriilor lor personale, al criticilor de toate calibrele care îl acuză pe maestrul realismului magic de sterilitate, autopastişare şi cecitate politică. Cartea sa de memorii va confirma cu siguranţă o vorbă memorabilă a scriitorului dintr-o altă carte de dialoguri, de data aceasta cu Gonzáles Bermejo, un alt prieten al său: „Singurătatea este contrariul solidarităţii... dar este esenţa cărţilor.“ La fel cum convingerile politice nu i-au influenţat vreodată scrisul, exprimarea directă, dialogurile cu prietenii (unele ajunse cărţi, altele, mai ales cele epistolare, vîndute pe bani grei unor universităţi americane) nu l-au oprit vreodată pe Márquez-cel-contradictoriu să ţină asul propriilor memorii în mîneca jovialităţii colocviale. Cu o tenacitate pe care „Gabo“, unul dintre cei şaisprezece fii ai telegrafistului din Aracataca, o moşteneşte, fără îndoială, de la tatăl său.