În partea fericită a lumii

Săptămîna trecută am ajuns la Barcelona şi am ţinut morţiş să beau o cafea pe Calle Tallers (prima pe dreapta cum vii din Plaza Catalunya spre mare), la barul Céntric. N-aveam mai mult de o oră pînă cînd trebuia să mă întorc, aşa că i-am promis fiică-mii, care mă însoţea, o întregă după-amiază liberă dacă-mi găseşte barul rapid. De ce vrei să ajungi acolo? – a întrebat, cu o curiozitate (a adolescenţilor) care (de fapt) nu aşteaptă răspuns... Îţi spun cînd ajungem, i-am zis cînd eram deja pe Calle Tallers, între un magazin îngust numit Marijuana şi un altul cu orori vampiristice. Ea ar fi intrat în amîndouă, dar îi dădusem o treabă şi, într-adevăr, a găsit barul Céntric (eu căutam Céntrico, barul din Detectivii sălbatici) în mai puţin de 30 de secunde, la parterul unei case, într-o intersecţie. Părea aşezat pe patru străzi deodată, iar ferestrele de la primul etaj lipseau cu totul, de parcă ar fi ars de curînd cu rame cu tot şi acum îl ţineau aşa, ca să iasă mirosul. Café con leche, am cerut amîndouă, şi ceva tapas, că trecuseră vreo două ore de la prînz. Ne-am aşezat la bar, deşi erau cel puţin două mese libere; puteam vedea fotografiile cu toreadori de pe pereţi şi, panoramic, întreg localul. Eram în barul Céntric(o), deasupra căruia locuise o perioadă Robero Bolaño, în fieful chilienilor ajunşi la Barcelona – locul în care poetul chilian Felipe Müller din Detectivii sălbatici spune povestea („din partea fericită a lumii“) despre Belano şi Ulises Lima.

Celelalte poveşti – cele „din partea mexicană a planetei Pămînt“ – sînt chiar substanţa cărţii. Dar poveştile barceloneze din Detectivii sălbatici sînt istorii insolite, de limb, poveşti din purgatoriu, zone în care stranietatea de fond a personajelor lui Bolaño pare să se odihnească. Deşi ce fac aceste personaje, chiar şi în acest limb catalan (mai exact, ce povesteşte suavul poet chilian că fac), e la fel de siderant ca periplurile lor homerice. Vorbesc la telefon cu întreaga Americă Latină, falimentînd Societatea Telefonică, scriu scrisori pe care nu le citim niciodată (căci Bolaño ştie cît de anacronică literar poate fi o epistolă în secolul XXI), se tratează de rîie şi, mai ales, scriu lungi poeme dedicate de către unii altora. E antologică întîlnirea semificţională (povestită tot de Felipe Müller) între mama lui Arturo Belano şi romancierul catalan Juan Marsé, un fel de cabală literară latino-catalano-americană: recomandată de romancierul ecuatorian Vargas Pardo, mama lui Belano/Bolaño, bolnavă de hipertiroidism şi aflată într-o situaţie financiară precară, se trezeşte beneficiara unei burse pentru „educaţie specializată“... o bursă „nu foarte mare, dar care îi permitea să se descurce, a avut chiar bani să cumpere tot felul de ciocolate, fiindcă ştia că lui Arturo îi place ciocolata şi ciocolata europeană, cum ştie toată lumea, este infinit mai bună decît cea mexicană“.

Totuşi, cine era Arturo Belano sau Bolaño, m-a întrebat fiică-mea, terminîndu-şi cafeaua cu lapte şi trăgînd cu ochiul spre prăjiturile cu ciocolată europeană din vitrina barului Céntrico. Un scriitor chilian formidabil, i-am zis, care a trăit mult în Mexic (şi acolo se petrece totul), dar şi la Barcelona, a fost chiar paznic de noapte la un camping de lîngă capitala catalană şi a murit acum 10 ani, la Spitalul Vall d’Hebron pe lîngă care am trecut de cîteva ori cu autobuzul 27. Un tip care ar fi vrut, probabil, să scrie doar poezie, dar care, scriind proză, a reuşit nu doar să dinamiteze formele, intrigile clasice, personajele, ci şi să adune – în subtextul acestui roman cu titlu de policier – o carte despre nimic, despre vid, despre „nimicul de temut“, cum ar zice Julian Barnes. El, Arturo Belano, şi prietenul său, Ulises Lima, sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede aruncate de un narator (de un umor) nebun în vidul literaturii. Cum funcţionează această carte – calibrîndu-şi metabolismul, celulă cu celulă, la acela al unui cititor viu, disponibil, curios – o să vedeţi numai citind-o.  

Foto: D. Constantinescu