Athanor

Nu reuşesc să înţeleg de ce o publicaţie cu totul extraordinară în peisajul nostru cultural cum e Athanor („Caietele Fundaţiei «Gellu Naum»“) este în acelaşi timp, la propriu, atît de rară. Primul număr a apărut în 2004, cel de-al doilea în 2008, iar cel de-al treilea, iată, zilele trecute, la Editura Herg Benet. În 2004, la primul număr al caietelor Athanor (de care se ocupau poeţii Dan Stanciu şi Iulian Tănase, cărora li s-a alăturat ulterior Sebastian Reichmann), apariţia lor anuală părea de la sine înţeleasă. În parte, pentru că arhiva lui Gellu Naum tocmai fusese catalogată şi reaşezată, apoi pentru că, în cei cîţiva ani scurşi după moartea poetului (în septembrie 2001), se publicaseră deja cîteva cărţi dedicate lui – cărţile Simonei Popescu, dar şi volumul colectiv Pentru Gellu Naum. În acelaşi an 2004, doamna Lygia Naum, care n-a mai apucat să vadă şi al doilea număr, spera (într-un interviu publicat în Dilema) ca tocmai aceste publicaţii periodice să reamintească legătura adîncă dintre cărţile naumiene şi viaţa lui poetică. „M-am gîndit“, spunea soţia lui Gellu Naum (şi, totodată, unul dintre personajele lui privilegiate), „nu numai la o recitire, dar şi la o legătură pe care să o facă aceste caiete anuale (s.m.) între cărţile sale – poezia, proza, teatrul – şi modul său de viaţă. De aceea ideea lui Dan Stanciu mi s-a părut foarte bună. Dacă îi cunoşti scrisorile rămase în arhivă, fotografiile, cercul de prieteni, felul în care trăia – vezi altfel diversele amănunte din opera lui. Caietele vor ilustra cel mai bine ideea că opera lui Gellu Naum a fost modul lui de viaţă.“ În practică însă, ca întotdeauna, lucrurile s-au dovenit mai complicate, astfel încît al doilea număr – la fel de substanţial – a apărut abia după alţi patru ani. Iar al treilea, după alţi cinci…

Şi asta cu toate că arhiva mai are zone neaduse la lumină, iar influenţa „postumă“ a lui Gellu Naum (dacă putem vorbi despre aşa ceva în cazul unui poet adevărat, şi cu atît mai mult în cazul de faţă, cu totul special) este cel puţin la fel de semnificativă ca aceea din timpul vieţii. Ajunge să răsfoiţi nu doar cărţile scriitorilor apropiaţi de poetica suprarealistă sau pur şi simplu de fiinţa sa cu totul neobişnuită, ci şi pe cele, mai recente, ale unor scriitori care l-au cunoscut pe Gellu Naum doar din cărţile sale, cum sînt poeţii din grupul de la Bistriţa, Marin Mălaicu-Hondrari sau Ana Dragu. Anul trecut, la Leipzig, am vorbit într-un grup de scriitori din toată lumea (invitaţi de Goethe Institut) despre Zenobia, „rohmanul“ lui Naum, şi despre traducerile sale în franceză şi engleză. Şi am aflat, cu surprindere, că mai mulţi dintre aceştia auziseră de Gellu Naum şi-ar fi vrut să-i citească opera. Nu e bizar că Zenobia n-a fost niciodată tradusă în spaniolă, deşi, sînt absolut convinsă, influenţa sa, mai ales în spaţiul latino-american, ar fi fost considerabilă? Fără îndoială, însă, nu de „politici culturale“ avem nevoie în privinţa unui personaj „universal“ cum a rămas Gellu Naum, ci de deblocarea unor mecanisme gripate, de respectarea (şi sprijinirea) unor proiecte coerente, pe cît de gratuite, pe atît de importante culturaliceşte, pentru noi toţi.

Noul număr din Athanor o demonstrează încă o dată. Piesa sa de rezistenţă e, desigur, secţiunea de „inedite“: poemul „Să punem capul pe o scîndură“, pe care Dan Stanciu l-a primit în noiembrie 1985, şi două texte inedite în româneşte: „Poezie, memorie genezică, scriere automată“ şi un interesant dialog între Naum şi Sebastian Reichmann. În ultimul, apărut în 1977 la Paris, în revista Canal, Gellu Naum vorbeşte din nou despre „necesitatea“ întîlnirii sale cu Victor Brauner. Minunate sînt însă şi jocurile suprarealiste ale „Grupului de la Comana“ sau scrisoarea către Sebastian Reichmann în care Gellu Naum povesteşte cum a transformat un exorcism (dintr-un text bogomilic scris de popa Gregori din Măhaciu, pe la 1500) într-un „poem cu putere de autoexorcizare“. Inclasabilele texte „din prietenie“ sînt, fiecare în parte, reactualizarea unei relaţii maestru-discipol care – în ciuda vieţii şi a întîmplărilor ei – a rămas vie şi incitantă. O mare nevoie de adevăr (omenesc, poetic, artistic) străbate textul lui Gheorghe Rasovszky despre iniţierea sa în poezia magică: „Terenul era starea de veghe prelungită în vis… cu recompensa recuperării nenumăratelor detalii pe care de obicei visul le şterge cu buretele. Un fel de cinematograf magico-genetic. Dicteul consta în transpunerea imediată a unei stranii mixturi de imagini, texte, obiecte finite pînă la ultimul detaliu, multe dintre ele de sorginte hiperpersonală (altele nu), care se fixează pe cortex şi pot fi memorate sau reproduse fără pierderi semnificative. O superacuitate pe toate planurile. Tehnic vorbind, Gellu excludea termenul de onirism din alchimia antrenamentului supravizual în favoarea comunicării mediumnice şi mai ales premonitorii.“ Aceeaşi urgenţă a adevărului e de găsit şi în cele două dialoguri între Simona Popescu şi Dan Stanciu, unde fiecare joacă, pe rînd, rolul întrebatului şi pe cel al întrebătorului, sau în „darea de seamă despre orbi“ (în poezia şi viaţa lui Gellu Naum) întocmită de Iulian Tănase.

Într-un fel, asta e şi importanţa vitală a publicaţiei de faţă: caietele Athanor ţin vii un soi de prietenie poetică şi un gen de insolit suprareal fără de care literatura română ar fi şi mai săracă, şi mai provincială.