Jurnalul Virginiei Woolf se încheie – cu patru zile înainte ca scriitoarea să se sinucidă, înecîndu-se într-o apă de 20 de centimetri – astfel: „Trebuie să pregătesc cina. Peşte şi cîrnaţi.“ Pentru noi, care ştim ce va urma, fraza are o profundă violenţă. Am citit mereu jurnalul sau eseurile Virginiei Woolf pîndindu-i momentele de violenţă. Momente logice, de altfel, într-o logică pe cît de personală, pe atît de memorabilă: fraza lui Henry James („Observă continuu.“), alături de meniul cinei; preţul libertăţii feminine de a scrie (500 de lire pe an), alături de localizarea sufletului „la jumătatea şirei spinării“; autoexaminarea critică şi izbucnirea mult prea îndreptăţită atunci, acum: „Vreau să scriu despre faptul de a fi dispreţuit.“ Nu ştiu dacă e cea mai bună lectură. Probabil mai interesante sînt filiaţiile şi afilierile, simpatiile organice şi antipatiile de fond, logica senzaţiei şi exemplele neconcludente, cam într-o doară. Dar spectaculoase şi neliniştitoare sînt rupturile de nivel, sunetul spargerii, violenţa delimitării. 

Dacă în romanele Virginiei Woolf, momentele violente sînt topite în povestea-stare de conştiinţă, în jurnal sau în eseuri, ele rup pagina, o dezintegrează. E vorba, cel mai adesea, de o violenţă elaborată poetic, retorică, dar peste care nu se poate trece. Ce să însemne literar şi istoric fraza: „În decembrie 1910, caracterul uman s-a schimbat“? Cum să fii de acord că „o convenţie în scris nu se deosebeşte prea mult de o convenţie a bunelor maniere“? Cum să crezi, în vremurile noastre necrofile şi fragmentare, că „moartea în literatură vine cu graţie, calm şi linişte“? E o violenţă care pulverizează nu doar textul, dar şi aşteptările noastre tocite, rar contrariate, reflexe, ca în descrierea (pentru uzul elevilor) din conferinţa „Cum ar trebui să citim o carte?“: „Biblioteca poate părea nimic mai mult decît un conglomerat, o învălmăşeală aducătoare de confuzie. Poeme şi romane, istorii şi biografii, dicţionare şi îndreptare pentru comisii parlamentare; cărţi scrise în toate limbile, de bărbaţi şi femei cu diferite temperamente, din toate rasele şi timpurile, se înghiontesc pe raft. Iar afară, măgarul rage...“ Adevărul e că rage tot timpul, rage chiar acum, cînd scriu acest articol.  

Într-un fel, acest măgar zgomotos, în exerciţiul funcţiunii, numind mai ales viaţa mecanică, impersonală, e o metaforă în care încape mult din spaţiul exterior. În contrast cu răgetul dizarmonic de afară, se coagulează – în eseurile Virginiei Woolf – o zonă care prinde laolaltă scriitorul, cititorul şi cărţile lor, un teritoriu al căminului propriu, al bibliotecii şi al limbajului evoluat (care mai degrabă şopteşte decît scandează, mai mult modulează decît ţipă), unde scrisul şi cititul creator devin posibile. Uneori, e drept, măgarul care rage din afara acestui spaţiu e critic literar, „bărzăune al Statului“, pătruns de puterea şi importanţa sa, cultivînd – printr-un limbaj rupt de viaţă – praful de pe marile cărţi. S-ar zice că un anumit răget critic (critice sînt şi eseurile Virginiei Woolf) e chiar mai rău decît celălalt, pentru că intră – fără menajamente – în spaţiul intim al literaturii, îi foloseşte cuvintele, îi mimează sensibilitatea, îi pune preţul, o clasează. Criticul inadecvat „se lipeşte“ de acest spaţiu, îl opacizează, blocînd, astfel, accesul cititorului aşteptat, cu care orice scriitor pactizează. E acelaşi critic care „împarte scriitorii în verzi şi albaştri“ („Literatura americană“), o calamitate a literaturii, un parazit cu pretenţii, care şi-a modificat metabolismul creator. Spre deosebire de inconştienţa poetului sau a unui anumit romancier, el trebuie însă să înţeleagă tot timpul, să-şi ajusteze simţul sinelui la simţurile celuilalt (scriitorul), dar mai ales ale celorlalţi (cititorii), cei care n-au (habar că au) nevoie de vreo lentilă. Partea bună e că lectura criticii e, într-adevăr, facultativă, aşadar mai liberă ca oricare alta. Beneficiar direct al „contractului între artist şi societate“ (v. eseul „Artistul şi politica“), cititorul poate evita din principiu interpretările şi dosarele critice, prefeţele şi mai ales postfeţele, notele (critice) din corpul textului – la urma urmelor, textul cu totul.  

Fatal rămîne însă răgetul real, emis de măgarul istoriei, în care răsună tunurile şi cadenţa cizmelor cazone, discursurile tremurate de emoţii mimate şi tropotul rinocerilor. Desigur, felul în care scriitorul şi cititorul său stau în vîrful şi în faţa „turnului înclinat“ al istoriei, felul în care folosesc – împreună – aceleaşi cuvinte, solidaritatea de corp care-i uneşte intim, toate acestea n-au cum să acopere răgetul respectiv. Cel mult, aceste lucruri ce ţin de arta lecturii – o artă fragilă şi istorico-dependentă – pot face diferenţa (şi-o cam fac, de cîteva secole încoace) între cîteva specii ale aceluiaşi regn.