Trenul groazei
Pun pariu că nu vă imaginaţi ce periculos poate fi un drum cu trenul pînă la Timişoara. Ce se poate întîmpla, la urma urmelor? Doar nu străbaţi India de la nord la sud, în tren deschis; doar nu iei „trenul morţii“ care vine din Bolivia şi, după ce pătrunde vreo 50 de km în Brazilia, te lasă la cheremul vînătorilor de călători, cu tot ce înseamnă asta (de cele mai multe ori, să fii transportat în continuare cu autobuzul); doar nu mai există „trenul foamei“ care lega, pe vremuri, Timişoara şi Iaşiul, şi despre care circulau horroruri urbane... Aşa mi-am zis cînd am acceptat, senină, să iau trenul spre oraşul cel mai frumos din România, ca să-mi întîlnesc cîţiva cititori şi să bem împreună un ceai la Cărtureşti. Pînă să ajung însă în dichisita librărie deschisă recent în Iulius Mall (pe cea de pe strada Florimund Mercy o ştiam deja, de la o lansare bănăţeană a Tovarăşelor de drum), am trecut cîteva hopuri care mi-au mai verificat o dată rezistenţa la absurd.
Mai întîi, în (din nou) mizerabila Gară de Nord, am dat de un tren de noapte ticsit: sute de oameni mişunau somnambulic, întrebînd, vociferînd, călcîndu-se pe valize, într-un miros neschimbat de grund şi urină stătută. Părea sinistru, dar încă mă îndreptam spre vagonul meu de dormit, din care, după un somn bun, aveam să cobor la Timişoara. Am străbătut peronul de două ori în sus şi-n jos, lumea era din ce în ce mai agitată: nici urmă de vagonul 4. Nu găseam – ca-n Harry Potter – decît vagonul (sau peronul) 3:4: după 3 urma neantul. Am întrebat-o pe însoţitoarea de vagon: într-adevăr, vagonul meu nu exista, iar patul în care-mi imaginasem că voi dormi liniştită, pînă la Timişoara, fusese rezervat pentru întoarcere, la un tren de zi care nu avea vagon de dormit. Bref, în noaptea care tocmai începuse, urma să călătoresc pe tren sau să mă întorc frumos acasă. Cum încă mai aveam timp, am coborît. Într-un minut, însă, m-am urcat la loc. Nu puteam să alerg pînă la ghişeul din gară, nu-mi venea nici să cedez pe toate fronturile, doar promisesem că ajung. Urma să mă hotărăsc pînă la Ploieşti, dar trenul – aveam să aflu în cîteva minute – o lua prin Craiova...
Am cam vociferat – noroc că lumea nu se culcase încă, mai ieşea cîte unul să mă vadă invocînd, evocînd, revocînd (diferite instanţe) şi făcînd exerciţii de logică cu „naşul“, deşi planul meu fusese altul: la miezul nopţii, îmi imaginasem că voi citi liniştită, în patul pe care-l plătisem în urmă cu o săptămînă, cartea despre linişte a unui vedantin recent tradus în româneşte, Rupert Spira. O carte din care n-am citit – încă – un rînd, pe care mi-o recomandase un bun prieten. E drept, cam după vreo oră, m-am calmat. Care era cel mai rău lucru ce putea să mi se întîmple? Habar n-aveam încă...
Cînd tocmai mă instalasem pe o strapontină – mai mult pentru efectul scenic, căci trebuia să mă ridic de cîte ori trecea vreun călător legal (cum eram şi eu, aflaseră deja toate vagoanele de dormit), naşul s-a întors. Îmi găsise, nu ştiu cum, un pat în trenul groazei, l-am mai plătit o dată (căci, nu-i aşa, era vina mea, nu confruntasem, pe un bilet dus-întors, suplimentul cu biletul) şi m-am trezit la cucurigu, deasupra unei doamne care, vorbind la telefon, m-a privit cu mare neîncredere. Ajunsesem cu greu în noua situaţie, m-am gîndit să scot cartea lui Spira despre linişte, numai că rucsacul era jos. Am dat să cobor, dar trenul s-a smucit ca la cutremur. Am renunţat şi am dat să mă schimb, în lumina de veghe verde, iar atunci am observat curelele de siguranţă rupte şi cîteva molii trezite din rumegarea păturilor, urmele de jeg pe tavan (n-o să vă descriu toaleta, pentru că n-o depăşeşte în oroare pe cea povestită de Gheorghe Crăciun în Pupa russa), salteaua maronie de sub cearşaf şi, cînd am pus capul pe pernă, mirosul ăla care, pe vremuri, după ce stătusem ani buni în Elveţia şi aveam mintea odihnită, îmi evoca, sfîşietor şi nostalgic, România însăşi.
Nu ştiu dacă am apucat să aţipesc, căci mă ţineam cu mîinile încleştate de plasa inutilă de sub întrerupător. Cum nu exista nimic care să mă oprească, puteam ateriza oricînd în mijlocul compartimentului. Probabil am aţipit totuşi cîteva minute căci, dimineaţa, doamna de jos mi-a povestit că, pe la ora 3, cineva a urlat zadarnic: „Opriţi trenul!!!“ Nu auzisem nimic; de altfel, nu se putea auzi altceva în afara şinelor ce scrîşneau în capul meu, tangajul mă rostogolea, pe saltea, din ce în ce mai repede, pînă cînd trenul frîna, căci intram într-o zonă de restricţii. Dimineaţa eram vînătă din cap pînă-n picioare de la aruncările în gol, şuturile în grilajul de bagaje şi scurte lovituri cu capul în uşă. Mi-era dor de strapontina pe care-o dispreţuisem în urmă cu cîteva ore.
Am ajuns însă cu bine la Timişoara, a fost minunat, mi-am întîlnit vechi prieteni (pe Adriana Babeţi la Bastion, pe Alina Radu şi pe Gheo într-un restaurant cu piscină, pe Robert Şerban la TVR, în emisiunea lui, Piper pe limbă) şi m-am simţit acasă cu Simona Pele de la Radio Timişoara şi Diana Petruţ de la Cărtureşti. Am povestit cu cititorii (care – Iisuse! – la Timişoara chiar citesc tot!) despre literatură, linişte şi Dilema veche. N-am apucat însă să le spun povestea cu trenul groazei, poate şi pentru că s-ar putea s-o ştie mai bine ca mine.
