Antinevralgic
● Carlos Bica & Azul, Look what they’ve done to my song, Enja Records, 2003.
Îndrăzneala muzicii experimentale are adesea două tăişuri, cel cu care îl zgîndări pe ascultător, în speranţa că îl vei face sensibil la neobişnuitul pe care i-l propui, şi cel cu care rişti să te tai singur în palmă, cînd ascultătorul îţi percepe muzica drept o agresiune pe care nu e obligat să o suporte. Contribuie la apariţia acestui risc şi faptul că, adesea, experimentalul se întîmplă la marginile terenului de joacă al muzicii. Bunăoară în sfera minimalistă, unde ascultătorul e chemat să completeze cuvintele lipsă din frînturi de fraze găsite pe un pergament deteriorat ori, în cazuri mai nefericite, în sticluţa aruncată de cîte un artist naufragiat pe marea propriei ambiţii. Sau în sfera… maximalistă, unde ascultătorul e luat cu asalt de zgomot şi e obligat să facă ordine în fluxul de şabloane suprapuse care se prăvălesc asupra lui. Adesea, această polarizare a tentativelor experimentale sfîrşeşte prin a marginaliza muzicienii în ghetto-uri nu foarte tentante pentru ascultătorul de ocazie. Strategii prudenţi însă vor căuta să fie experimentali fără a ieşi din zona normalităţii statistice.
La Carlos Bica experimentul e subtil, iar dacă îl ratezi, nu e nici un bai, rămîi cu un jazz molcom, antinevralgic. Unele piese au rădăcini în afara jazzului, însă cu greu pot fi numite coveruri, sînt mai degrabă prelucrări de teme, bunăoară imnul flower-power „What have they done to my song, Ma?“, folkul portughez „Clara Linda“, cîntecul tradiţional sefardic „Durme“, ori teme muzicale din filmele lui Buster Keaton („The Navigator“ şi „Chao“). Aceste surse indică preocupările colaterale ale lui Carlos Bica, consacrat în Portugalia prin coloane sonore pentru teatru/film şi pentru colaborări de natură folclorică. Cunoaşterea (sau consultarea) materialelor originale face prelucrările lui Bica cu atît mai interesante şi în mare parte experimentele sale în acest sens se desfăşoară. Pe de altă parte, necunoaşterea acestor referinţe îi permit totuşi ascultătorului să se bucure de jazzul melodic al trioului, cu bass elegant şi tobe calme. Căci sub numele Azul Trio, bassistul portughez Carlos Bica e însoţit de chitaristul neamţ Frank Möbus şi de toboşarul american Jim Black, o colaborare care are deja o istorie semnificativă, începută pe la mijlocul anilor ’90 şi ajunsă la al patrulea album (nu cel de faţă, care e puţin mai vechi). Unii critici le compară colaborarea cu Esbjörn Svensson Trio şi oarecare similitudini ar fi, la nivelul sound-ului delicat care nu face abuz de virtuozitate, însă Bica sună latin şi romantic (şi fără pian) acolo unde EST emană melancolie psihedelică ori rece ca un ţurţure. Mai aproape în spirit pare a fi de Avishai Cohen, care se adapă din acelaşi izvor de folclor iberic, însă albumul de faţă e complet instrumental şi ceva mai aerisit, cu cîteva izbucniri solo pe ici, pe colo, foarte binevenite în a mai schimba tonul unui album care altfel ar risca să pară monoton.
Un album mai mult de toamnă decît de vară, produsul trioului condus de Bica are puncte de atracţie deopotrivă pentru ascultătorii pretenţioşi purtători de papion, pentru cei la bustul gol aflaţi doar în căutarea unei experienţe plăcute şi chiar pentru cei care poartă papion la bustul gol. Iar diferenţa nici măcar nu e făcută de la o piesă la alta, ori de la o secţiune la alta a aceleiaşi piese. Fiecare soi de ascultător va acorda atenţie acelei secţiuni longitudinale a sound-ului care îl coafează, fără a se simţi agresat de cealaltă. Fiecare va auzi ceea ce vrea să audă. Cum spuneam, e nevoie de mînă de maestru pentru a obţine un astfel de rezultat.
Carlos Bica & Azul vor concerta pe 15 iulie în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (12-15 iulie). Mai multe la www.garana-jazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
