Vînători de una-alta

● Abraham Lincoln, vînător de vampiri / Abraham Lincoln: Vampire Hunter (SUA, 2012), de Timur Bekmambetov; Vînătorii de capete / Hodejegerne (Norvegia, 2011), de Morten Tyldum. 

Abraham Lincoln, vînător de vampiri e un Bildungsroman de benzi desenate în mişcare, în care Abe cel Cinstit scrie istoria Americii cu un topor, măcelărind noapte de noapte, o viaţă întreagă, cu mişcări neo-hongkonghisto-post-matrixiene, vampiri sclavagisto-kung-fu-işti din statele sudiste. Pentru regizorul Timur Bekmambetov (originar din Kazahstan), vampirismul kung fu (al benzilor desenate din seria Blade, să zicem) şi istoria preşedinţiei americane sînt doar două rezerve iconografice situate pe picior de egalitate, pe care le poate corci fără sfială, deşi corceala se ţine într-o oarecare măsură ca metaforă: nu e sclavagismul un fel de vampirism? Şi oare nu e adevărat că Lincoln a ras sclavagismul? Ce-i drept, a prezenta una din taberele care s-au confruntat la Gettysburg ca pe o adunătură de vampiri e ireverenţios faţă de căzuţii Sudului (şi faţă de descendenţii lor), dar s-au comis ultraje mai mari (nu împotriva sclavagiştilor, ci a victimelor acestora) în filme cu mult mai mult ştaif, precum Naşterea unei naţiuni sau (mai puţin evident, dar argumentabil) Pe aripile vîntului. Într-un fel, după cum observă Amy Davidson pe unul dintre blogurile revistei The New Yorker, filmul lui Bekmambetov nu e un omagiu tocmai nepotrivit la adresa lui Lincoln: acesta din urmă a vrut democraţie, or, ce poate fi mai democratic decît o reprezentare a lui cu toporul în mînă, în 3D şi în mişcare cînd încetinită, cînd accelerată, printre modele florale pretty, compuse din picături de sînge de vampir? Bekmambetov e un regizor din aceeaşi specie ca Zack Snyder (cel cu 300): un tehno-moron ale cărui aspiraţii la demnitatea unei semnături stilistice se manifestă prin puseuri de grafism silly-extravagant, de tip cît-mai-multe-floricele. Pentru spectatorii cărora floricelele sale din Wanted (cu gloanţele acelea care se mişcau ca nişte şerpi prin aer) li s-au părut simpatice, cea mai simpatică secvenţă de-aici va fi o galopadă implicînd sute de cai animaţi pe computer (şi cam abandonaţi la stadiul de desene animate, deşi norii de praf creaţi în jurul lor mai ascund lipsa finisajelor), pe spinările cărora calcă (şi sar ca din piatră în piatră) Lincoln şi vampirul vînat de el. La un moment dat, vampirul ia contact cu solul, pune piedică unui cal, folosindu-şi mîna, apucă animalul de un picior din faţă şi de unul din spate şi azvîrle cu el în Lincoln; e cel mai bun gag al lui Bekmambetov. Pe de altă parte, e tipic pentru regia lui că rămîne neclar de unde au apărut brusc toţi caii aceia – pur şi simplu, ecranul s-a umplut dintr-odată de ei. E valabil şi pentru evenimentele narative majore – Lincoln (Benjamin Walker) se lasă de vînat vampiri şi e dintr-odată preşedinte, apoi ţara e dintr-odată în război şi el pune din nou mîna pe topor etc. Tăiată cu toporul, la dimensiunile unui film de 105 minute, dintr-un best-seller de Seth Grahame-Smith, naraţiunea e o înşirare de episoade dramatizate minimal, în care numai ţîşniturile acelea eflorescente de sînge vampiric sînt lucrate în detaliu.
 

Vînătorii de capete e un thriller norvegian care s-a bucurat de mare succes la el acasă. Repertoriul său de variaţiuni bine calculate pe figuri clasice (cum e aia cu cineva care încearcă să scape de-un mort care de fapt e încă viu), elementele sale de ornamentică rafinat-barbară (un tractor gonind prin noapte cu un cadavru de cîine înfipt în lamă ca un trofeu) şi în primul rînd tîlcul său faceţios-sădicuţ i-au atras şi comparaţii cu filmele fraţilor Coen, ceea ce e totuşi prea flatant pentru regia lui Morten Tyldum: încă de la Blood Simple, regia Coenilor a avut stil, pe cînd a lui are doar glanţ din acela profi-impersonal. Dar celelalte calităţi rămîn. Protagonistul (Aksel Hennie) e un yuppie care, mînat de teama că soţia sa trofeu, mai înaltă decît el, îl va părăsi dacă-i descoperă adevărata statură financiară, s-a obişnuit să cheltuie mult mai mult decît cîştigă dintr-un job de headhunter (recrutor de personal) pentru funcţii corporatiste grele; aşa că a început să-şi suplimenteze cîştigurile legale prin furturi din casele „bazaţilor“ care i se prezintă la interviuri. Pînă în ziua cînd încearcă să fure de la un adevărat mascul alfa (nu un pseudo ca el). Cu frica lui paranoică de a apărea vulnerabil (nu chiar în, ci mai ales în ochii soţiei), e un protagonist numai bun de pus în postùri vulnerabile, ceea ce realizatorii fac cu sistemă şi cu un anumit literalism glumeţ (nu toate rahaturile în care îl vîră pînă peste cap sînt rahaturi metaforice), dîndu-i totuşi, în compensaţie, nişte resurse invidiabile de luptător pentru supravieţuire. Calvarul la care-l supun funcţionează ca o formă extremă de terapie conjugală, la capătul căreia i se înfăţişează soţiei jupuit (iarăşi, inclusiv la propriu, prin intermediul cîtorva cuţite, lame, cîini etc.) de pielea lui falsă.