Andrei GORZO

Cam acum trei luni am hotărît să iau o pauză de la "Dilematograf" - rubrica săptămînală pe care o susțin în Dilema veche. Intenția inițială era să revin după o lună și jumătate sau cel mult două luni, dar iată că s-au făcut trei. Și în timpul ăsta am ajuns la concluzia că aș prefera să n-o reiau.

Născut în 1941, Patricio Guzmán nu avea încă 30 de ani atunci cînd Salvador Allende a venit la putere în Chile prin alegeri libere şi a demarat un ambiţios program socialist – practic, o revoluţie, dar prin mijloace parlamentare – care includea naţionalizarea marilor industrii şi redistribuirea pămînturilor agricole.

Primul lungmetraj al lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea, este o melodramă mizerabilistă de un fatalism agresiv ca un baros în cap, însă e departe de a fi un film cenuşiu – e spectaculos, ba chiar eclatant.

Chuck Norris vs Communism e un documentar depre difuzarea underground de produse cinematografice capitaliste, înregistrate pe casete VHS, în România ceauşistă a anilor ’80. Vorbitori principali sînt unii dintre participanţii la acel trafic – Irina Margareta Nistor şi omul pentru care lucra, Teodor Zamfir.

În noul lui film, Mia madre, cu Margherita Buy în rolul unei regizoare care se luptă cu o filmare în timp ce mama ei trage să moară într-un spital, Nanni Moretti împărtăşeşte din propria experienţă: mama lui a murit în timp ce el lucra la Habemus Papam (2011).

1200 de lungmetraje au fost făcute în Germania între 1933 şi 1945. Circa 300 au fost interzise de Aliaţi. Aproximativ 40 nu pot avea parte nici azi, în Germania, de proiecţii publice, decît în medii controlate – mai mult sau mai puţin academice, cu experţi care să le pună în context.

Ex Machina, debutul regizoral al romancierului şi scenaristului britanic Alex Garland, e un SF cu practic numai patru personaje, dintre care unul e mut, în schimb cel puţin două dintre celelalte trei compensează vorbind foarte mult.

În horror-ul domestic australian The Babadook, o femeie care-şi creşte singură băieţelul în vîrstă de şase ani găseşte la un moment dat în casă o carte pentru copii pe care nu-şi aminteşte s-o fi cumpărat. Nici n-arată ca o carte produsă profesionist, ci mai degrabă ca un caiet – cu copertă roşie şi ilustraţii alb-gri-negru în relief.

Acţiunea ambiţiosului lungmetraj de animaţie Inside Out acoperă cîteva zile din viaţa unei fetiţe de 11 ani, Riley, care suferă din cauza faptului că s-a mutat de tot din Minnesota la San Francisco. Dar grosul acţiunii se desfăşoară în capul lui Riley, unde dezrădăcinarea ei are repercusiuni cataclismice.

De la premiera sa canneză de anul trecut, horror-ul indie american It Follows n-a făcut decît să acumuleze elogii. Eroii adolescenţi ai acestui al doilea lungmetraj semnat de David Robert Mitchell locuiesc într-o suburbie pe care regizorul-scenarist o face oarecum atemporală.

P’tit Quinquin al lui Bruno Dumont e o producţie de televiziune difuzată anul trecut de Arte în patru episoade, după ce fusese prezentată la Festivalul de Film de la Cannes ca un lungmetraj de 200 de minute. Cahiers du Cinéma l-a declarat nu doar filmul „cel mai bun din 2014“, ci şi „cel mai comic din ultimii ani“.

Potrivit genericului său de început, Un porumbel cugetînd pe o ramură (care a primit Leul de Aur la Veneţia în 2014) se subintitulează Partea finală a unei trilogii despre condiţia de fiinţă umană. În acest caz, primele două părţi ale trilogiei lui Roy Andersson ar fi Cîntece de la etajul doi şi Voi, cei vii.

Eseurile reunite de Christian Ferencz-Flatz în excelentul său volum Incursiuni fenomenologice în noul film românesc (Tact, 2015) propun o serie de lecturi critice ale unor filme româneşti recente, punînd totodată şi o serie de probleme mai largi.

Un antidot oferă eseurile reunite de Christian Ferencz-Flatz în noua lui carte, Incursiuni fenomenologice în noul film românesc. De pildă, în cadrul unei analize a actoriei lui Puiu din Aurora, Ferencz-Flatz face un inventar lucid al celor mai importante (istoric) moduri de a înţelege actoria cinematografică.

Prezentat în premieră internaţională la Sundance 2014, iar în premieră românească la Bucharest International Film Festival 2015 (în aprilie), filmul de debut al Anei Lily Amirpour, A Girl Walks Home Alone at Night, se adresează unui public festivalier foarte tînăr, hipsteresc-studenţesc.

În noul ei film, Amour fou, regizoarea austriacă Jessica Hausner pune în scenă o ipoteză ironică despre cum a încheiat scriitorul Heinrich von Kleist un legămînt de dublă sinucidere cu burgheza Henriette Vogel, legămînt dus la îndeplinire pe 21 noiembrie 1811.

Seria Mad Max – care constituie cea mai însemnată contribuţie australiană la pop-cultura „globală“ – a început în 1979. Primul film, unul de foarte mic buget, era plasat într-o societate intrată în colaps, dar încă nu post-apocaliptică – războiul nuclear la care se va face aluzie în Mad Max 2 încă nu avusese loc.

Noul film al lui Corneliu Porumboiu, Comoara, este, pe o bună parte din durata sa, o farsă în trei personaje. Posibilităţile în materie de comic burlesc nu sînt însă exploatate de Porumboiu la randamentul lor maxim – maximum de conflict între personaje, maximum de gălăgie, de distrugere etc.

Dificila miză scenaristică şi regizorală de a ţine în permanenţă publicul la o anumită distanţă, şi totuşi de a-l ţine bine, se sprijină mult pe căldura personală a lui Teodor Corban.

Recent proiectat în premieră românească, dar gata de lansare (cel puţin) din 2012 (potrivit Cinemagia), Acasă la tata e un film regizat de debutantul în lungmetraj Andrei Cohn şi produs de Mandragora, firma înfiinţată de Cristi Puiu, faţă de care Cohn îşi exprima recent recunoştinţa pentru faptul de a-l fi „recuperat ca artist“.

Autoportretul unei fete cuminţi e un film subtil, deşi nu atît de subtil încît să nu-şi expliciteze tema la un moment dat, prin referire la un cîntec de Ada Milea care o pune în cuvinte: „Tata, facultatea-i gata; / Unde să mai meargă fata – / Ratata şi stricata? / Tata, facultatea-i gata.“

Tribul, lungmetrajul de debut al regizorului ucrainean Miroslav Slaboşpiţki (născut în 1974), e plasat în cea mai mare parte într-o şcoală-internat pentru surdomuţi. De pe banda sa sonoră lipseşte cu desăvîrşire limbajul verbal: elevii şi profesorii lor vorbesc prin semne – şi nu sînt subtitraţi;

Romanian New Wave Cinema: An Introduction e o carte scrisă în limba engleză de universitarul clujean Doru Pop, avînd ca subiect filmele generaţiei de cineaşti care s-a afirmat după 2000. Iniţial, Pop anunţă că va privi acest cinema ca pe o contribuţie românească întîrziată la seria de „noi valuri“ europene şi internaţionale afirmate în anii ’60 şi ’70.

Unul dintre marile evenimente cinematografice româneşti ale anului, comparabil în importanţă cu premiera lui Aferim!, este lansarea pe DVD a unui calup de scurtmetraje din arhiva studioului de film documentar „Alexandru Sahia“, selectate de cercetătoarea (la University of Westminster) Adina Brădeanu.

„Aţi ieşit cu toţii din mantaua lui Alex. Leo Şerban!“ – i-a acuzat preşedintele senatului UNATC, Laurenţiu Damian, pe membrii redacţiei Film Menu, majoritatea studenţi ai Facultăţii de Film, care scriu la această revistă finanţată de şcoală, coordonaţi de lectorul universitar Andrei Rus.

Film Menu e o revistă finanţată de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti. Din 2009, cînd a fost înfiinţată de către decanul Facultăţii de Film a UNATC, Sorin Botoşeneanu, ea apare de cîte patru-cinci ori pe an, în cîte 3000 de exemplare care se distribuie gratuit.

Pe 17 martie, o scrisoare deschisă a regizorului Radu Jude aducea în atenţia unui public mai larg un conflict abia ieşit dintre zidurile UNATC. Într-o tabără – conducerea universităţii, în frunte cu rectorul Adrian Titieni, dar fără decanul Facultăţii de Film, Sorin Botoşeneanu, care era suspendat de cîteva luni.

Adaptat de regizorul Clint Eastwood după autobiografia lui Chris Kyle – un puşcaş marin avînd la activ 160 de omoruri în cadrul războiului din Irak –, Lunetistul american este cel mai mare succes de public din viaţa lui Eastwood şi totodată filmul său cel mai controversat.

Înainte ca Aferim! al lui Radu Jude să fie văzut, s-a spus despre el, pe baza subiectului şi a posterului, că e un Django românesc. Nu numai că nu e, dar de fapt e şi greu de imaginat un echivalent românesc al lui Django.

Să pornim de la Sergiu Nicolaescu. Poate părea o pornire cam de departe – intenţia fiind aceea de a ajunge la relaţia filmului Aferim! cu westernul. Deşi în filmografia lui Nicolaescu există nişte tele-ecranizări după Fenimore Cooper şi Jack London, precum şi numeroase împrumuturi stilistice, iconografice şi recuzitiere din westernuri americane şi italiene, el n-a regizat nici un „mămăligă-western“ propriu-zis.

La fel ca romanul omonim al lui Thomas Pynchon, Inherent Vice al lui Paul Thomas Anderson prezintă un detectiv hippie californian în permanenţă fumat, ca acela din The Big Lebowski al fraţilor Coen; şi mai prezintă un mister în tradiţia celui construit de Raymond Chandler pentru romanul său din 1939, Somnul de veci.

Printre ovaţiile care au întîmpinat în România premiul decernat lui Jude la Berlinală s-au amestecat insultele rasiste şi antisemite ale unor comentatori internauţi aparent ultranaţionalişti. În reacţie, asemenea mizerii au fost denunţate drept prelungirile în secolul XXI ale realităţilor descrise în Aferim!.

Din punct de vedere artistic, Tudor Giurgiu nu se numără printre vîrfurile generaţiei sale de regizori. Noul lui film, De ce eu?, în care ficţionalizează cazul procurorului Cristian Panait, nu are prin ce să se distingă, pe plan internaţional, de nenumărate alte expozeuri cinematografice lucrate profesionist, dar convenţional.

Personajul principal din mult-lăudatul nou film al lui Iñárritu, Birdman, e un ex-superstar hollywoodian (Michael Keaton) care, la 20 de ani după ce-a refuzat să-l joace pentru a patra oară pe justiţiarul costumat Birdman, încearcă să se reinventeze pe Broadway, jucînd în propria adaptare după proza lui Raymond Carver.

Scris şi regizat de Damien Chazelle, Whiplash e plasat într-o instituţie fictivă de educaţie muzicală, despre care ni se spune că e cea mai bună din SUA, iar protagoniştii sînt un profesor cu metode de instructor militar şi un student ambiţios, dispus la orice efort, la orice sacrificiu ca să ajungă bateristul trupei de jazz a şcolii.

S-a scris mult în presa occidentală despre cum Leviatan al lui Andrei Zviaghinţev, deşi premiat recent cu Globul de Aur pentru Cel mai bun film vorbit într-o altă limbă decît engleza (după ce anul trecut, la Cannes, primise premiul pentru Cel mai bun scenariu), n-a fost încă distribuit în propria lui ţară.

Satira dramatică suedeză Forţă majoră are acelaşi tip de incident declanşator care se poate găsi în unele dintre prozele lui Ian McEwan: o reacţie instinctivă, declanşată într-o fracţiune se secundă, în faţa unui pericol neaşteptat, va bîntui durabil cugetul persoanei responsabile şi relaţiile sale cu ceilalţi.

La fel ca sublima lui metaficţiune din 1996, Irma Vep, noul film al lui Assayas, The Clouds of Sils Maria, e o meditaţie despre culturi coexistente. Pe de-o parte, avem Marea Cultură Europeană (sau cel puţin o Mare Tradiţie în cadrul acesteia), reprezentată de o actriţă numită Maria Enders.

Toto şi surorile lui, un remarcabil documentar observaţional în regia lui Alexander Nanau, e filmat pe parcursul a 15 luni din vieţile a trei fraţi, două fete (17, respectiv 14 ani) şi un băiat (10 ani) de etnie romă, care în prima parte a perioadei documentate împart un apartament din Ferentari.

Regula mea în întocmirea clasamentului anual de filme a fost multă vreme aceea de a reduce masa de producţii eligibile la oferta distribuitorilor români. Dar, cum accesul la filme al compatrioţilor interesaţi serios e tot mai facilitat de festivaluri şi de piraterie, văd tot mai puţin sensul regulei respective.

O foarte internaţională coproducţie Argentina – Danemarca – Franţa – ş.a., Jauja e un western – ca şi fiica frontiersman-ului jucat de John Wayne în The Searchers al lui John Ford, fiica inginerului e răpită (chiar dacă iniţial de un soldat argentinian şi abia apoi de indigeni), iar el porneşte prin deşert în căutarea ei.

Inspirat, potrivit genericului final, de lecturi din Cehov, Somn de iarnă e un film romanesc, uşor încadrabil în ceea ce Georg Lukács numea „tradiţia realismului critic“ (consolidată în secolul al XIX-lea).

În măsura în care grupajul de scurtmetraje Scurt/4: Istorii de inimă neagră merită semnalat, asta se datorează filmului regizat de Radu Jude – Trece şi prin perete. Jude are la activ două lungmetraje – Cea mai fericită fată din lume (2009) şi Toată lumea din familia noastră (2012), şi de curînd a terminat un al treilea – Aferim!.

Cu opul despre care a declarat că va rămîne ultimul din filmografia sa, Hayao Miyazaki, maestru japonez al filmului de animaţie, intră şi el pe teren minat. Desenat de mînă, Se înalţă vîntul e o bizară biografie romanţată a inginerului aeronautic Jiro Horikoshi, responsabil pentru avioanele de luptă Zero.

Sub forma unui portret cinematografic al unui maestru al picturii – romanticul britanic J.M.W. Turner, jucat de Timothy Spall –, regizorul-scenarist Mike Leigh, el însuşi un maestru al artei sale (şi un compatriot al lui Turner), a dat o capodoperă: Mr. Turner (proiectat la Les films de Cannes à Bucarest).

nterstellar al lui Christopher Nolan e o tentativă de blockbuster SF depotrivă intelectualist şi hiperemoţional, intimist şi IMAX-spectacular, vizionar şi tradiţional-generic, de megasinergie hollywoodiană.

După ce primeşte de la un enoriaş, în loc de spovedanie, o foarte precisă ameninţare cu moartea, preotul unui cătun irlandez din vremurile noastre (Brendan Gleeson) rămîne cu şapte zile în care ori să se pună la adăpost, ori să identifice oiţa rătăcită de la care vine ameninţarea, ori să-şi ia rămas-bun de la această lume.

Noul film al regizorului maghiar Kornél Mundruczó, Oraşul cîinilor, se prezintă, pe genericul său de început, ca un film dedicat lui Miklós Jancsó – marele compatriot şi coleg de breaslă al lui Mundruczó, mort la începutul acestui an, deci cu cîteva luni înainte ca Dumnezeu alb să fie proiectat în premieră internaţională la Cannes, în secţiunea „Un certain regard“, al cărei Mare Premiu l-a şi cîştigat.

La întoarcerea din concediu medical a unei muncitoare pe nume Sandra, suferinde de depresie (Marion Cotillard), cei 16 colegi ai ei sînt obligaţi de conducerea fabricii lor dintr-un oraş belgian de provincie să aleagă prin vot între primirea ei înapoi şi continuatul fără ea, dar cu cîte o primă de 1000 de euro de persoană.

Cîştigător al unui excesiv de generos Gopo pentru documentar, Experimentul Bucureşti al expatului britanic Tom Wilson e un mystery satiric-conspiraţionist (şi un love story la vîrsta a doua) sub formă de fals documentar, în mare parte simpatic, dar superficial şi necopt conceptual.