Despre afacerea Film Menu, din interior (3)

„Aţi ieşit cu toţii din mantaua lui Alex. Leo Şerban!“ – i-a acuzat preşedintele senatului UNATC, Laurenţiu Damian, pe membrii redacţiei

, majoritatea studenţi ai Facultăţii de Film, care scriu la această revistă finanţată de şcoală, coordonaţi de lectorul universitar Andrei Rus. Mai pe larg, Damian a afirmat că asociază revista – dezvoltată sub aripa decanului Facultăţii de Film, Sorin Botoşeneanu – cu „o nouă imagine a criticului“, în care i se pare că-l recunoaşte pe Alex. Leo Şerban; unul dintre principalii vinovaţi de propagarea acestei imagini în UNATC – a mai sugerat Damian – aş fi eu, fost student al lui Şerban (în scurta perioadă de la sfîrşitul anilor ’90 cînd acesta a ţinut cursuri la Facultatea de Film), apoi coleg cu el la

, iar acum şi coleg cu Rus în departamentul de Studii de teoria filmului al facultăţii. Ce voia să spună Damian? La urma urmei, Şerban nu împărtăşea interesul redacţiei

(manifestat prin dosare despre „cinema şi feminism“, „cinema şi identitatea

“ etc.) pentru căile prin care cinema-ul (şi studierea acestuia) ar putea contribui la emanciparea socială; după cum nu-l interesase nici să ţină pasul cu literatura academică la care se raportează mulţi dintre autorii

Legătura făcută de Damian între

şi cel care semna a. l. ş. devine însă un pic mai clară odată cu un alt reproş adresat de el revistei şi coordonatorului Rus: faptul că acesta din urmă ar fi refuzat să organizeze şi să modereze, în cadrul foarte activului şi frecventatului cineclub care se desfăşura sub sigla revistei, întîlniri între public şi echipele de filmare ale diferitor producţii regizate de profesori din facultate (exemplul lui Damian fiind rizibilul film

, regizat de Ovidiu Georgescu). Rus a răspuns că asemenea întîlniri puteau fi organizate foarte bine de altcineva în afară de el, sub altă siglă decît

: nu numai că cineclubul

îşi formase propriul public, care avea încredere în selecţia operată de Rus şi de colegii lui, dar, chiar şi lăsînd la o parte acest argument – pe motiv că ar fi prea „comercial“ pentru a putea fi aplicat unor proiecţii organizate în scopuri educaţionale –, Rus organiza aceste evenimente solicitante în orele de după program, fără să primească (sau să ceară) bani pentru ele; în condiţiile astea de ce să fie pus să le ţină microfonul unor cineaşti în care nu crede? Răspunsul e simplu: pentru că asta e imaginea pe care o are Damian despre criticul de film – un servitor. Iar a. l. ş. e primul care i-a contrazis-o – Damian numărîndu-se printre regizorii români judecaţi sumar în clasicul eseu al lui Şerban din 1993, „Despre un cinematograf care nu există“. Lucrurile astea contează deoarece Damian este şi preşedintele Uniunii Cineaştilor, iar în această calitate e finanţatorul altor două reviste de film: una comercială, numită

, şi una academică (a Facultăţii de Film din UNATC), numită

. Asta după ce, la începutul anilor 2000, fusese directorul unei reviste intitulate

, finanţată pentru scurtă vreme de CNC şi specializată în relatarea egalizator-festivistă a tot ce se întîmpla în cinema-ul românesc. (Recenzînd în

numărul 2 al revistei, a. l. ş. l-a prins pe Damian însuşi cu un mic plagiat – într-un articol despre sex în cinema.) Tradiţia e dusă mai departe de actuala revistă

, al cărei număr 4/2014 conţine două masaje de expert aplicate de Călin Căliman vanităţilor mult-mortificate ale regizorilor Dan Piţa (cu ocazia filmului

) şi Adrian Popovici (cu ocazia filmului

). Cît despre

importanţa ei în ochii lui Damian rezidă nu în faptul că ar putea conţine studii valoroase (cum e al lui Christian Ferencz-Flatz despre

, publicat în primul număr al revistei), ci în faptul că – după cum tot repetă Damian în ultima vreme, subliniind contrastul cu

o revistă neindexată academic – le „aduce puncte“ profesorilor care scriu în ea, „puncte impuse de o comisie europeană“. Damian are dreptate aici:

şi activităţile conexe nu i-au adus nimănui „puncte“ şi, implicit, sporuri salariale, ba lui Rus au sfîrşit prin a-i aduce chiar o depunctare pe fişa de evaluare profesională – cadou de la rectorul UNATC, Adrian Titieni, aflat de multe luni în război, ca şi Damian, cu decanul Facultăţii de Film (şi „părintele“ revistei), Sorin Botoşeneanu; asta în timp ce lui Damian i se acorda un spor de merit la salariul său de profesor universitar (deja imens în comparaţie cu al lui Rus), fără să fi fost măcar nevoie să „facă puncte“ scriind articole academice în

Damian e autorul a două lungmetraje de ficţiune –

ambele de la începutul anilor ’90 –, care combină academismul desuet cu isteria. Născut în 1956, trebuie să fi aşteptat mult şi să fi îndurat multe pînă să ajungă să le facă. Altele n-a mai făcut. În privinţa asta nu e deloc o excepţie printre cineaştii din generaţia lui, victime ale închiderii culturale din ultimii ani de ceauşism şi totodată ale ameţelii din primii ani ’90. Desigur, asta n-avea de ce să-i descalifice de la a-i învăţa meserie – cum să facă filme – pe alţii.  Damian nu e singurul care a ajuns să predea în fostul Institut de Artă Teatrală şi Cinematografică, devenit din ’90 Academie, din ’98 Universitate, iar din 2001 Universitate Naţională. Schimbarea din ’98 a adus însă – pe lîngă upgrade-urile salariale dorite de toată lumea – o nouă problemă: transformarea acestor meseriaşi mai buni sau mai răi, mai mult sau mai puţin apţi să formeze ei înşişi ucenici, în istorici şi teoreticieni de film legitimaţi prin doctorate. Evident că procesul respectiv nu putea fi decît o mascaradă, doctoratele trebuind în acest caz să certifice competenţe în discipline pentru care cei mai mulţi dintre beneficiari nu erau instruiţi şi spre care nici n-aveau vreo înclinaţie. De-aici dificultatea reală a unui dialog între ei şi Andrei Rus de la Film Menu, care chiar ştie „cu ce se mănîncă“ aceste discipline şi le acordă importanţă. Astea fiind zise, Damian se înşală: revista n-a fost condusă în spiritul lui a. l. ş. din articolul „Despre un cinematograf care nu există“, care, adaptat la situaţia din UNATC, ar fi fost ceva gen „Despre nişte doctori care nu există“. Revista a fost condusă într-un spirit mai apropiat de-al lui André Bazin, care îşi încuraja colegii de la Cahiers du Cinéma să se concentreze nu pe ceea ce e prost, ci pe filme care merită descoperite, pe descoperiri care merită împărtăşite etc. Cu excepţia unei săgeţi sau două lansate de mine, Film Menu l-a lăsat pe Damian în pace, să adune funcţii şi sporuri salariale. Pînă nu s-a mai putut.