Comori din arhiva „Sahia“

Unul dintre marile evenimente cinematografice româneşti ale anului, comparabil în importanţă cu premiera lui

este lansarea pe DVD a unui calup de scurtmetraje din arhiva studioului de film documentar „Alexandru Sahia“, selectate de cercetătoarea (la University of Westminster) Adina Brădeanu. Studioul „Sahia“ a fost înfiinţat în 1950, cu misiunea de a documenta construirea României socialiste; după cum aminteşte Brădeanu în foarte profesionistul eseu introductiv care însoţeşte DVD-ul, producţia ajunsese la jumătatea anilor ’80 în apropierea cifrei de 250 de scurtmetraje pe an, de la filme industriale de protecţia muncii pînă la poeme cinematografice apăsat personale. Din cele opt filme selectate pe acest DVD (primul dintr-o anunţată serie), două sînt reportaje-anchetă:

(regie Alexandru Boiangiu, 1966), în care documentariştii ajută un tată să-şi găsească fiica, şi

(regie Ovidiu Bose Paştina, 1983), despre un accident de muncă într-o mină. Un al treilea film, intitulat

(regie Paula şi Doru Segall, 1980), e o ilustrată în mişcare, adresată celor care vor locui în capitala României în anul 2080.  Alte subiecte: în Reportaj de la „Steagul Roşu“ (cel mai vechi documentar din grupaj, realizat de soţii Alexandru şi Eva Sîrbu în 1956) e vorba despre viaţa într-un recent construit cartier de locuinţe muncitoreşti din Braşovul anilor ’50; în Scrisoare din Oraşul Nou (regie Titus Mesaroş, 1978) e vorba despre transformarea unui comune (Nehoiu, judeţul Buzău) în oraş. Dislocarea de la sat a muncitorilor angajaţi în industriile socialiste e tratată în Aflaţi despre mine… (regie Adrian Sârbu, 1982), în Pe unde-am fost şi-am colindat (regie Laurenţiu Damian, tot ’82) şi, mai tangenţial, în Pentru strănepoţi, încă ceva despre Bucureşti… Care să fie modul cel mai „corect“ de a recepta aceste filme?  Cu ochii pe eventualele urme („şopîrle“, cum li se zicea pre-’89) ale unor eventuale intenţii subversive? Cu ochii pe aspectele conformiste – omisiuni, operaţii de cosmetizare ş.a.m.d.? Cu ochii pe meritele lor estetice? Sau pe „feliile de viaţă“ din care, după orişicîtă cosmetizare, tot rămînea mai mult decît se putea vedea în epocă în majoritatea filmelor de ficţiune? În orice caz, interesul acestor filme e imens.

Pe de-o parte avem Scrisoare din Oraşul Nou, care se prezintă drept epistola unui copil din Nehoiu către un văr din Bucureşti: epistolă din care fiecare propoziţie – ce invariabil relevă un beneficiu sau altul al urbanizării – trădează prezenţa unui scriitor adult care imită livresc o voce de copil. Sau avem Pentru strănepoţi…, în care Bucureştiul îşi arată o faţă supercomercială – una dintre primele imagini este aceea a unui taxi cu remorcă, transportînd o harpă cu tot cu studenta care cîntă la ea. (Nu lipsit de farmec, filmul cuplului Segall conţine şi alte asemenea gaguri vizuale sau „cioace“, la care din perspectiva bucureşteanului de azi se mai adaugă şi efectul ameţitor al verdelui abundent din cadre, coroborat cu voice-over-ul care laudă „străzile pline de verdeaţă“ sau cei „21 de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de bucureştean“.) În extrema cealaltă avem Într-o zi ca oricare alta / Va veni o zi (1985), al cărui regizor, Copel Moscu, a montat în paralel scene filmate într-o întreprindere avicolă şi scene filmate într-o grădiniţă, obţinînd un film care mirosea atît de tare a alegorie încît studioul a trebuit să-l ţină ascuns pînă în ’90. Cît despre Pe unde-am fost şi-am colindat – filmul lui Damian despre o colonie minieră cu muncitori aduşi din toată ţara –, acesta poartă urme clare ale luptelor date de regizor cu cenzura: prea mutilat ca să mai fie coerent, el păstrează totuşi o tensiune între feţele supte şi zbîrcite ale muncitorilor şi discursurile pretins mobilizatoare pe care aceştia trebuie să le asculte în timp ce muncesc.  Dacă filmul lui Damian (azi preşedinte al Uniunii Cineaştilor) e o năclăială sugestivă de intenţii iniţiale înăbuşite sub ştersături şi cîrpeli, filmul lui Adrian Sârbu (mai tîrziu mogul media) e remarcabil de consistent în melancolia cu care priveşte viaţa unor tineri muncitori aduşi în Bucureşti de la ţară şi cazaţi în cămine de nefamilişti. Cazaţi în cămine separate, băieţii şi fetele se reunesc sîmbătă seara în cadrul organizat al unui bal care încă mai e pe jumătate horă sătească, deşi pe de altă parte e saturat de semne ale unei abulice fascinaţii faţă de artefactele industriilor de divertisment occidentale. Un administrator de bloc se plînge că băieţii beau şi vorbesc urît. Păsurile, poveştile de viaţă şi planurile de viitor ale unora dintre „căminişti“ sînt transcrise pe ecran ca nişte subtitrări – însă pentru voci pe care nu le auzim. La această găselniţă se adaugă nişte mişcări de cameră ultraregizate, prin care Sârbu şi directorul lui de imagine, Mircea Bunescu (director de imagine şi la Damian), trec în revistă un şir de vieţi conţinute într-un şir de cutiuţe. Nici celelalte filme nu sînt lipsite de ambiţii estetice. Oameni care povestesc combină accesul la privelişti rare – mineri în timpul duşului colectiv – cu o extraordinară calofilie picturală.  (Stigmatizat din cauza implicării sale în mişcarea „Meditaţia transcendentală“, lipsit de perspectiva permisiunii de a regiza filme pentru distribuire în cinematografe, Bose Paştina îşi cultiva şi defula estetismul în filme de protecţia muncii.) Misiunii de a descrie în voice-over recenta apariţie a unui cartier de locuinţe muncitoreşti, Eva Sîrbu îi aduce (laolaltă cu o aplecare mai puţin plăcută spre zeflemea pe marginea numelor de familie ale unora dintre muncitori) un simţ literar al evanescenţei, o conştiinţă lirică a faptului că lucrurile nu vor rămîne pe loc, ci se vor schimba. Filmul lui Titus Mesaroş nu numai că se prezintă ca o scrisoare, dar mai e şi construit exclusiv din fotografii – două decizii artistice care vădesc familiaritate cu cinema-ul lui Chris Marker. Iar felul în care Alexandru Boiangiu transformă disjuncţia imagine – sunet dintr-o limitare tehnologică într-un elegant principiu de montaj sugerează influenţa puzzle-urilor de planuri temporale ale lui Alain Resnais, pe-atunci foarte la modă în cinema-ul internaţional cu pretenţii. La rîndul ei, Adina Brădeanu, care a selectat filmele de pe DVD, are un simţ rafinat al construcţiei: scurtmetrajele rimează între ele, există teme recurente şi laitmotive – de pildă, problema segregării în funcţie de gen apare mai întîi la tinerii muncitori din filmul lui Adrian Sârbu şi reapare la păsările din filmul lui Copel Moscu.