Agentul subversiv VHS

● Chuck Norris vs Communism (UK-România-Germania, 2015), de Ilinca Călugăreanu.  

e un documentar depre difuzarea

de produse cinematografice capitaliste, înregistrate pe casete VHS, în România ceauşistă a anilor ’80. Vorbitori principali sînt unii dintre participanţii la acel trafic – Irina Margareta Nistor, care traducea (dubla) filme din engleză (uneori şi din franceză) şi a cărei voce a devenit foarte cunoscută în România, şi omul pentru care lucra, Teodor Zamfir, care introducea filmele în ţară. Alături de ei contribuie vorbitori diverşi – sociologul Marius Lazăr, criticul de film Tudor Caranfil, actorul Doru Ana, celebritatea TV Silviu Prigoană ş.a. –, inclusiv unii care aveau 7, 8, 10 ani la vremea aceea – realizatorii de radio Mihai Dobrovolschi şi Vlad Craioveanu, scriitorul Marius Chivu, artistul Ştefan Tiron, criticul de film Cristi Luca. În special pentru aceştia din urmă, care sînt mai ales băieţi, întîlnirile cu acele filme, mai ales de acţiune, în penuria de divertisment cinematografic şi televizual a ceauşismului tîrziu, au fost experienţe magice, epifanii; şi filmele repective au devenit madlene, obiecte ale unui sentimentalism narcisic-generaţional. Fireşte că acele filme, pentru consumatorii lor români de toate generaţiile, mai erau şi ferestre spre o societate de consum care era totuna cu Lumea Liberă; erau Adevărata Lumină, venind nu de la Răsărit, ci de la Apus. 

Regizat de Ilinca Călugăreanu, filmul e pe de-a-ntregul dedicat acestei perspective asupra lor, ca şi cînd alte perspective – alte feluri de a le vedea, decît ca lumină – nici n-ar putea să existe. Bineînţeles că ele există: de pildă, pentru mulţi istorici americani ai Hollywood-ului, epoca Reagan – pe care o reprezintă în mod emblematic Stallone-urile, Chuck Norris-urile,

şi alte titluri rostite aici cu emoţie şi recunoştinţă – e o epocă extrem de conservatoare estetic şi politic, o revenire la conformism, după aproape un deceniu (sfîrşitul anilor ’60 şi primii ani ’70) în care cinema-ul hollywoodian tot exprimase, uneori viguros, dubii în privinţa sistemului politico-economic din SUA, mergînd pînă la alienarea de el. Mai mult decît atît, acelaşi neoimperialism belicos şi rasist pe care-l celebrau Stallone-urile şi Norris-urile făcea ravagii, ca politică externă reaganistă, prin alte părţi ale lumii, ca de pildă prin America de Sud. Să fi ieşit un pic din provincialismul autocomplezent-sentimental în care se scaldă, preţ de o minimă recunoaştere a faptului că acele filme pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă, ar fi fost o îndatorire minimală pentru documentaristă. Dar această altă perspectivă lipseşte, iar momente precum cel în care un vorbitor pune în antiteză propaganda de la televiziunea ceauşistă cu oferta de pe VHS-uri, ca şi cînd o parte din aceasta din urmă n-ar fi fost tot propagandă, atrag atenţia asupra lipsei. Tot aşa, atunci cînd un vorbitor se referă la acele filme ca la nişte filme „imperialiste“, adjectivul e folosit sarcastic, iar sarcasmul e la adresa limbajului de lemn comunist, dar el nu schimbă faptul că industria cinematografică reaganistă chiar era intensiv-diseminatoare de etos imperialist.  Dobrovolschi aminteşte la un moment dat că, în fanteziile revanşarde antivietnameze de tip Missing in Action, vietnamezii sînt adesea numiţi în feluri insultătoare – „gălbejiţi“ e, potrivit lui Dobrovolschi, traducerea cea mai frecventă a Irinei Nistor –, dar amintirea lui nu duce filmul spre nici o reflecţie despre acest rasism şi despre posibilele sale efecte. 

Demersul lui

nu e unul de investigaţie, ci unul de mitizare sau de consolidare a unor mituri deja existente. De pildă, mitul potrivit căruia puţine ar fi fost casetele VHS fără vocea Irinei Nistor e lăsat să treacă necontrazis; în realitate erau destule – destule filme hollywoodiene sau hongkongheze ajungeau în România dublate în germană (pe mai multe voci), iar de traducerea acelora nu se ocupa ea. Un alt indiciu cum că domeniul de activitate al acestui film îl constituie crearea de mituri şi/sau mentenanţa lor: reconstituirile unor scene din anii ’80 cu Teodor Zamfir, Irina Nistor şi un alt traducător, Mircea Cojocariu, în vila unde lucrau, la Televiziunea Română (unde Nistor era angajată) şi în alte locuri. (Nistor – cea din anii ’80 – e jucată de Ana Maria Moldovan; Zamfir – de Dan Chiorean.) Minuţioase şi cu buget destul de mare (producător al filmului a fost Brett Ratner, regizor hollywoodian de

-uri ca

, aceste reconstituiri sînt îmbibate într-o atmosferă densă, meseriaş pastişată, de film de spionaj (hollywoodian): filatori în parpalace, siluete în umbră, străzi întunecoase şi pustii de metropolă din blocul sovietic, muzică rău-prevestitoare. Această iconografie e adecvată – povestea consumului de produse cinematografice capitaliste pe VHS, în România ceauşistă, fiind într-adevăr o poveste de război rece, de pe un front unde lupta se purta cu imagini (nu că sunetul n-ar fi contat – într-un moment grandilocvent-liric al filmului, povestea devine cea a unui duel reîncins seară de seară, timp de cîţiva ani, între vocea lui Ceauşescu, difuzată de televiziunea naţională, şi vocea lui Nistor de pe VHS-uri). Unele dintre umbrele de film cu spioni n-au dispărut nici pînă azi: Nistor şi Zamfir se suspectează şi acum unul pe celălalt că ar fi fost securişti (în orice caz, el avea conexiuni la niveluri înalte ale structurilor de putere, care le tolerau activitatea), şi amîndoi sînt de acord că Mircea Cojocariu chiar era. Dar prezenţa unor asemenea umbre pe margini n-o împiedică pe regizoare ca, una peste alta, să reproducă şi să întărească, prin felul în care-şi construieşte filmul, termenii eroici în care-şi vede Zamfir propria activitate (el vorbeşte plin de importanţă despre „valoarea a ceea ce aveam să fac“, ne aminteşte că ce-a făcut cerea mult curaj etc.). Filmul se termină într-o notă triumfalistă, cu imagini de la Revoluţia română, prezentată astfel ca încununare a eforturilor eroilor noştri Zamfir şi Nistor; asta după 70 şi ceva de minute care, deşi puţine, nu sînt neapărat scurte, căci filmul o ţine cam în aceeaşi notă de celebrare, lungindu-se fără ca perspectiva lui să devină mai complexă. De fapt, nu dovedeşte mult mai multă reflexivitate decît un divertisment reaganist triumfalist, în care „gălbejiţii“ sînt bătuţi exemplar.