Anticorupţie

● De ce eu? (România, 2015), de Tudor Giurgiu.  

Din punct de vedere artistic, Tudor Giurgiu nu se numără printre vîrfurile generaţiei sale de regizori. Noul lui film,

în care ficţionalizează cazul procurorului Cristian Panait, nu are prin ce să se distingă, pe plan internaţional, de nenumărate alte expozeuri cinematografice lucrate profesionist, dar convenţional, despre corupţie la nivel înalt. Dar ca jucător pe plan local, Giurgiu nu e lipsit de un anumit simţ al

-ului: filmele pe care le face tind să-i iasă destul de bine racordate la cîte un

al momentului. Comedia

i-a ieşit în 2012, cînd componenta ei de elegie pentru distrugerea clasei muncitoare româneşti se potrivea cu nemulţumirea anticapitalistă care părea atunci să se extindă, pe fondul brutalelor politici neoliberale Băsescu-Boc.

îi iese în plin tsunami anticorupţie, cînd figuri care mai de care mai cunoscute, percepute pînă mai ieri drept intangibile şi asociate ambelor găşti care-şi dispută puterea politică, sînt înghiţite una după alta. Apărut fix în momentul ăsta (după ce s-a aflat mulţi ani în lucru),

nu poate decît să contribuie la scrierea naraţiunii acestor zile – despre o justiţie care, odată pusă în mişcare, pare să fi devenit de neoprit – prin evocarea sumbrei ei preistorii din timpul guvernării Năstase şi în particular prin vizualizarea caznelor unui martir. Metafora dominantă e aceea a sufocării: conştientizarea de către tînărul procuror a faptului că nu va fi lăsat să-şi facă datoria e acompaniată pe banda sonoră de zgomotul amplificat al unei respiraţii îngreunate.  

Regizat de Giurgiu după un scenariu semnat de el împreună cu Loredana Novak,

se menţine scrupulos aproape de faptele cunoscute ale cazului Panait. Acţiunea se petrece tot în 2002, cînd protagonistul, al cărui prenume e tot Cristian (Emilian Oprea), are tot 29 de ani şi, la început, o carieră în ascensiune – e procuror la Biroul de Anchete Speciale (vizînd alţi magistraţi) al Parchetului General. Ca şi lui Panait, tînărului procuror din film i se cere capul unui procuror de la Oradea, Leca (în realitate Lele), învinuit că ar fi luat mită. Tot scăpîndu-i printre degete lui Cristi în diverse interstiţii procedurale (filmul e detaliat în documentarea procedurilor), versatul Leca nu încetează să repete că e victima unei înscenări – e pedepsit pentru că ar fi hărţuit politicieni şi oameni de afaceri locali, ajungînd astfel să deranjeze interese mari, mergînd pînă la SRI şi pînă la prim-ministrul României. (Premierul rămîne nenumit în film şi, atunci cînd apare la televizor, e jucat de un actor care nu seamănă neapărat cu Năstase, dar repetă una dintre declaraţiile acestuia – „Nu cred în arestările de vineri seara“.)  În scurt timp, refuzul lui Cristi de a le mai servi drept coadă de topor persecutorilor lui Leca îl aduce în conflict cu o serie de şefi tot mai mari (Mihai Constantin, Dan Condurache, Virgil Ogăşanu), figuri stas ale „experienţei de viaţă“ înţelese ca eufemism pentru corupţie, cu discursuri la fel de stas ce încep cu „Măi băiatule“. Tot în acord cu termenii destul de mitici şi de metodici (sau lipsiţi de imaginaţie) în care a gîndit Giurgiu această reconstituire dramatică, Cristi e, la rîndul său, o figură stas de cavaler al dreptăţii (mai mult plăvan-voinică decît expresivă); pe post de cal alb are o rosinantică Dacie veche şi albastră. Pentru a-şi împiedica protagonistul să devină complet monocolor de virtuos ce e, realizatorii ni-l arată înşelîndu-şi iubita oficială cu una dintre studentele lui; din păcate, petele de culoare aplicate astfel personajului rămîn stîngaci integrate în portretul lui, din cauză că Giurgiu şi coscenarista nu sînt în stare să-şi prevadă personajele feminine cu momente care să pară altfel decît în plus, de umplutură, marginale pînă la superfluitate în raport cu focus-ul filmului. Astfel, încă de dinainte ca viaţa lui să fie complet absorbită de cazul Leca, lui Cristi i se spune, în secvenţă după secvenţă, că „tu eşti aici cu mine, dar de fapt eşti în altă parte“, că „nu mai eşti tu“, că „vreau să-ţi pese şi de mine“ etc.; iar atunci cînd nu e ceartă, cu partitura femeii redusă la repetarea ca de disc zgîriat a aceloraşi reproşuri, acalmia tinde să fie celebrată printr-o la fel de convenţională secvenţă de montaj cu îndrăgostiţi dedîndu-se unor activităţi generic-zbenguitoare în parc, la cumpărături, la iarbă verde etc.  Film solid mai ales în sensul de greoi, De ce eu? reprezintă totuşi un clar progres faţă de Omul zilei (de Dan Piţa), Magnatul (de Şerban Marinescu) sau Ticăloşii (tot Marinescu); spre deosebire de aceste alte filme cu procurori şi politicieni, realizate în România anilor ’90-2000 şi incapabile să detalieze inteligibil cine ce unelteşte împotriva cui sau cum anume se fură, De ce eu? e documentat şi profesionist în trecerea de la documentare la dramatizare. Dar, în măsura în care se prezintă ca un film politic, el consfinţeşte, la fel ca acele filme mai vechi, o înţelegere limitată a politicului. Această înţelegere reduce politicul la o singură problematică – aceea a corupţiei clasei politice locale (inclusiv a opoziţiei, dacă i se poate da crezare unuia dintre persecutorii lui Leca, potrivit căruia Leca are şi el în spate un partid, care odată ajuns la guvernare îşi va subordona justiţia la fel ca actuala putere); corupţie căreia Giurgiu, mergînd pe firul relaţiilor dintre partide şi servicii secrete, îi localizează originea (într-un text explicativ adăugat chiar înaintea genericului de final) în instituţia Securităţii ceauşiste. În consecinţă, angajamentul politic al acestui film se reduce şi el la un angajament de asanare juridico-morală – mergînd eventual pînă la eradicare – a respectivei clase politice; un angajament care, de fapt, e antipolitic. Filmul politic cu adevărat important al lui 2015 – şi nu doar al lui 2015, ci şi al ultimilor ani – nu e De ce eu?, ci Aferim! al lui Radu Jude.