Fără ieşire
● Leviatan / Leviafan (Rusia, 2014), de Andrei Zviaghinţev.
S-a scris mult în presa occidentală despre cum Leviatan al lui Andrei Zviaghinţev, deşi premiat recent cu Globul de Aur pentru Cel mai bun film vorbit într-o altă limbă decît engleza (după ce anul trecut, la Cannes, primise premiul pentru Cel mai bun scenariu), n-a fost încă distribuit în propria lui ţară. S-a scris despre şicanele de care a avut parte eminentul regizor rus – despre modificările care i s-au cerut, în numele unei legi ruseşti care interzice înjurăturile în filme, despre cum autorităţile din satul şi din regiunea unde a filmat s-ar opune proiecţiilor publice ale filmului său etc. Evident că, în actualul climat de neo-Război Rece, acest nimb de disidenţă persecutată netezeşte drumul filmului lui Zviaghinţev spre un premiu Oscar – distincţie care, pe de altă parte, nu i s-ar fi putut acorda (conform regulamentului Academiei Americane de Film) dacă Leviatan n-ar fi fost propus chiar de Rusia pentru premiul respectiv (după ce-a fost finanţat de ministerul rus al culturii). Pe scurt, după cum sugera recent Vasile Ernu, filmul oferă motive de mulţumire ambelor tabere: în Vest, mulţumirea e pe motiv de sfidare a lui Putin, în timp ce la Putin, e mulţumirea de a arăta că totuşi permite, ba chiar sponsorizează libertatea de expresie. De altfel, are şi alte motive pragmatice de a o tolera, în cazul unui film care, la urma urmei, nu vine cu dezvăluiri jurnalistice incendiare privind fapte şi persoane reale şi concrete, ci doar cu un tablou generic al Rusiei, corespunzător imaginii pe care aceasta deja o are în Occident şi pe care e oricum exclus să şi-o poată cosmetiza în viitorul apropiat.
E vorba despre imaginea unei ţări în care capitalismul gangsteresc, administraţia publică şi religia instituţională sînt fie mînă în mînă, fie unul şi acelaşi lucru. Povestea se petrece într-un pitoresc orăşel (nenumit) de pe coasta peninsulei nord-vestice Kola, unde se trăieşte în principal din pescuit. Protagonistul e un mic proprietar de garaj, Kolea (Alexei Sebriakov), care, cînd începe povestea, e deja angajat într-un război cu primarul-gangster (Roman Madianov), acesta vrînd să-l dea afară din casă şi să construiască altceva pe pămîntul lui. Porcinul primar nu pierde nici o ocazie de a-i aminti că-l vede ca pe „un păduche“ care „nu are şi n-a avut niciodată drepturi“; e în stare să-i intre noaptea beat în casă doar ca să i-o mai spună o dată şi bineînţeles că a doua zi, cînd Kolea încearcă să depună plîngere, tot el e arestat. Dacă există vreun moment pe durata căruia Kolea pare să aibă totuşi o şansă, e atunci cînd avocatul (şi prietenul său) de la Moscova (Vladimir Vdovicenkov) intră sigur pe sine în biroul potentatului şi îi pune acestuia în vedere că beneficiază atît de protecţie la nivel înalt, cît şi de informaţii cu care ar putea să-l înfunde. (Spectatorilor nu le e dat să audă informaţiile respective: Zviaghinţev lucrează cu o imagine foarte generală despre politicianul-gangster-despot, nu cu detalii despre afaceri şi crime concrete.) Dar momentul trece, iar ce se întîmplă în continuare arată clar că, de fapt, nu era nimic de făcut, ci doar de îndurat: în ultima jumătate de oră a filmului, pe care Kolea şi-o petrece clătinîndu-se de colo-colo cu o sticlă de votcă în mînă, ba la un moment dat ridicînd şi ochii spre cer, ca să întrebe „de ce, Doamne?“, un personaj secundar, faţă bisericească, îl compară cu Iov. Sigur, asta nu înseamnă că spectatorul e la rîndul său invitat să vadă suferinţele lui Kolea drept încercări trimise de Dumnezeu: ţinînd cont de cum sînt văzuţi preoţii în acest film, aluzia unuia dintre ei la Iov (chiar a unuia sărac şi aparent cinstit, nu ca rasputinul cu care tot stă la sfat primarul) se cere interpretată mai curînd ca un îndemn nociv la resemnare politică, la acceptarea injustiţiei drept fatalitate metafizică. Astea fiind zise, Zviaghinţev folosindu-se mult de clişee despre „suferinţa à la russe“, care sînt cu mult anterioare regimului Putin – băutul apăsat şi cătrănit la care se dedau toate personajele, invocarea obidită a divinităţii de către Kolea, adulterul morn, tăcut-disperat al soţiei sale –, Leviatan chiar poate contribui la „mistica“ destinului rus văzut ca năpăstuit metafizic înainte de a fi năpăstuit politic. Şi acesta e un motiv pentru care Putin n-avea de ce să-l găsească prea periculos, deşi conţine gesturi de sfidare făţişă (mult remarcate în presa occidentală), precum inscripţionarea în cadru a numelui „Pussy Riot“ (care poate fi întrezărit într-o secvenţă, pe ecranul unui televizor) sau agăţarea unui portret cu Putin însuşi în biroul potentatului fictiv. Proclamarea lipsei de ieşire, a lipsei de şanse, e pe cît de apăsat-fatalistă, pe atît de estetizantă.
Sensibilitatea lui Zviaghinţev la variaţiile luminii arctice (Leviatan e filmat pe multe tipuri de vreme) este foarte subtilă, ceea ce nu se poate spune despre simbolismul lui – camera de filmare insistă, de pildă, pe hîrjoneala unor porci în noroi, în jurul unei bucăţi de pîine provenite de la un preot. Ultraacademica măiestrie ce caracterizează aici regia lui Zviaghinţev impune, printre altele, recurenţa, pe parcursul filmului, a unor imagini care să evoce leviatanul hobbesiano-biblic din titlu – schelete de balene şi de bărci putrezite, înnămolite la ţărm, ba chiar şi o formă obscur-monstruoasă întrezărită sub valuri, în punctul culminant al filmului, de către un personaj care priveşte marea cu un chip pustiit „ruseşte“ de posibile gînduri sinucigaşe.
