Despre afacerea Film Menu, din interior (2)

e o revistă finanţată de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti. Din 2009, cînd a fost înfiinţată de către decanul Facultăţii de Film a UNATC, Sorin Botoşeneanu, ea apare de cîte patru-cinci ori pe an, în cîte 3000 de exemplare care se distribuie gratuit în mai multe spaţii din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi alte oraşe. După un timp, fiecare număr nou apare şi pe blogul revistei, sub formă de PDF. De la bun început, revista a fost coordonată de Andrei Rus (în prezent – ca şi mine – lector universitar în departamentul de studii de teoria filmului al Facultăţii de Film) şi scrisă în cea mai mare parte de studenţi ai facultăţii – în special dintre cei care se specializează în istorie/critică/teorie în cadrul unei secţii (dedicate simultan şi scenaristicii) care se numeşte „Comunicare audiovizuală“ (CAV). UNATC primeşte finanţare de la stat pe cap de student, ceea ce înseamnă că studenţii de la CAV aduc Facultăţii de Film la fel de mulţi bani ca studenţii de la regie, imagine sau montaj-sunet; şi evident că de costat o costă mult mai puţin, căci nu au nevoie de echipamente scumpe. Multă vreme, partea din finanţare care matematic ar fi revenit acestei secţii era transferată integral spre secţiile celelalte, mai costisitoare. Cu revista

, studenţii care se specializează în istorie/critică/teorie beneficiază pentru prima dată de un echivalent al echipamentelor, al dotărilor tehnice de care beneficiază studenţii din celelalte secţii. Lucrul acesta merită amintit în lumina recentelor puneri la punct de care au avut parte, inclusiv în public, Andrei Rus şi colegii lui de redacţie, din partea preşedintelui senatului UNATC, Laurenţiu Damian, şi a rectorului UNATC, Adrian Titieni, aceştia ţinînd să atragă atenţia redacţiei asupra faptului că revista „e un lux“ (Titieni) şi că ea „nu face parte din procesul didactic“, ba chiar „e paralelă cu ce se întîmplă în şcoală“ (Damian). Nemulţumirile celor doi în privinţa revistei (şi a coordonatorului Rus) ieşiseră la iveală în cursul unei lungi campanii de hărţuire, duse de ei împotriva decanului Botoşeneanu („părintele“ revistei), pe care urmăreau să-l forţeze la o demisie. Ridicolul învinuirilor aduse lui Botoşeneanu de restul conducerii UNATC reiese clar din excelentul material jurnalistic dedicat de Iulia Popovici întregii afaceri, în

de săptămîna trecută. Eu nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre ciocnirea dintre două feluri de a vedea critica de film, educaţia şi relaţiile de serviciu. 

Pentru un timp,

a fost singura revistă de cinema tipărită care apărea în limba română. Importanţa ei nu se limita însă la asta. Studenţii care scriau în ea o percepeau drept a lor – faptul că o aveau îi făcea să se simtă motivaţi şi responsabili. (Lucrau la ea pe gratis, cum lucrau şi colegii lor nonstudenţi, ca Rus sau ca mine.) Prin subiectele de articole pe care li le propunea, Rus îi stimula să exploreze cinematografia lumii în lung şi în lat – depotrivă actualitate şi istorie,

şi marginalitate – inclusiv multe zone de care nu ştia mai nimeni dintre profesorii de la UNATC şi care nu mai fuseseră explorate pînă atunci în articole scrise în limba română. Se mai scrisese/predase vreodată în limba română despre

-ul american al anilor ’60, despre marii regizori africani sau despre Queer Cinema? 

Dincolo de lista de recomandări cinefile, se scria ambiţios. Autorii celor mai multe articole se arătau conştienţi de existenţa unei istorii a reflecţiei despre cinema, a modurilor de a privi filme şi de a gîndi despre ele. Încercau să fie cît mai responsabili, cît mai reflexivi în alegerea unghiului din care-şi abordau subiectul şi a grilei de analiză pe care i-o aplicau. (Evident că nu se apucau de scris înainte de a fi parcurs o bibliografie academică fundamentală pe subiectul respectiv.) Rezultatele erau de calitate variabilă – cum ar fi putut fi altfel, în cazul unei reviste cu statut asumat de laborator deschis, în care studenţii se formau sub ochii unui public? Dar chiar şi în articole stîngace sau confuze, degenerate în conspect şcolăresc sau în beţie de concepte, se putea detecta în general o euforie admirabilă, căci dată de descoperirea recentă a faptului că unele filme şi feluri de a reflecta la ele pot fi emancipatoare. (De la un timp încoace, revista se arăta tot mai interesată – de pildă, printr-un număr dedicat practicii şi teoriei feministe în domeniul cinematografului – de felurile în care cinema-ul şi reflecţia riguroasă asupra sa pot contribui la cauza emancipării sociale.) Şi, dintre paginile revistei, cel puţin acelea în care diverşi cineaşti erau intervievaţi pe larg (de Rus în colaborare cu Gabriela Filippi) se impuneau, aproape număr de număr, drept consistent-utile atît celor dornici să facă ei înşişi filme, cît şi celor interesaţi să scrie serios despre ele. Lungile discuţii cu echipele de realizatori constituiau şi unul dintre punctele de atracţie ale proiecţiilor gratuite de filme româneşti recente, organizate în şcoală (dar deschise oricui) de redacţie; asta pe lîngă bine construitele şi bine frecventatele programe de filme de peste tot şi din toate timpurile, proiectate tot gratuit, uneori în parteneriat cu diverse instituţii (Accept, Institutul Francez ş.a.), cu redactori

prezenţi ca să le pună în context. Cînd s-au declanşat şicanele conducerii UNATC împotriva revistei şi a coordonatorului ei, lui Rus i s-a reproşat (cu o întîrziere de cinci ani) că încheia parteneriate fără acordul conducerii (ce-o deranjase pe aceasta, conform propriilor spuse, era un anumit parteneriat cu Accept), dar adevărul e că evenimentele

(inclusiv cel co-organizat cu Accept) erau promovate intensiv pe o pagină de Facebook a UNATC, supervizată de rectorat prin intermediul prorectorului Laura Baron. Faptul că anunţau evenimentul nu însemna oare că-şi dau acordul pentru el? Ulterior, Adrian Titieni şi Laurenţiu Damian s-au întrecut în declaraţii despre cît de bine înţeleg şi respectă importanţa revistei, dar pînă cînd Radu Jude nu se solidarizase cu

împotriva lor, şi pînă cînd scrisoarea de solidarizare a lui Jude nu fusese preluată de media, ei ignoraseră cererile de explicaţii şi de audienţe ale redacţiei.  Adevărul e că revista nu le inspira respect, ci antipatie, Damian asociind-o ostil, după cum a şi declarat, cu o nouă (pentru Damian) şi nefastă înţelegere a criticii, care ar fi pătruns în România prin Alex. Leo Şerban şi ar fi pătruns în UNATC prin mine. Mai multe despre asta săptămîna viitoare.