Pătrunderi

● Întors pe dos / Inside Out (SUA, 2015), de Pete Docter.  

Acţiunea ambiţiosului lungmetraj de animaţie

acoperă cîteva zile din viaţa unei fetiţe de 11 ani, Riley, care suferă din cauza faptului că, împreună cu părinţii ei, s-a mutat de tot din Minnesota la San Francisco. Dar grosul acţiunii se desfăşoară în capul lui Riley, unde dezrădăcinarea ei are repercusiuni cataclismice. Ce-i acolo? Pentru început, un arhipelag suspendat, în care fiecare insulă e amenajată pe cîte o temă – familia, prietenia –, iar împreună dau identitatea fetiţei. Efectul traumatizant al dezrădăcinării este că aceste insule încep să se prăbuşească una cîte una. Însă există acolo şi un turn de control, cu un pupitru la care se înghesuie, se ciondănesc, dar una peste alta colaborează cinci emoţii primare personificate: Bucurie (o zvîrlugă de fată luminescentă), Tristeţe (tot fată, dar albastră, îndesată, anticool), Dezgust (tot fată, verde), Furie (bărbat, roşu, îndesat) şi Panică (bărbat, deşirat, cu papion). Filmul arată că în capul oricui e la fel – un turn de control cu aceleaşi cinci emoţii (în fine, versiuni ale lor: cele din capul mamei lui Riley seamănă cu ea, cele din capul tatălui sînt mustăcioase ca el etc.) la butoane (ele organizează şi gîndirea raţională). Atunci cînd Bucurie şi Tristeţe sînt ejectate accidental din turn, ele sînt obligate să colaboreze şi mai strîns ca să găsească drumul înapoi şi s-o salveze pe Riley, rămasă la cheremul destructiv al celorlalte trei emoţii. Odiseea lor le duce printr-o labirintică arhivă de amintiri – sfere depozitate pe rafturi şi înlăturate, în cazul neaccesării, de muncitori echipaţi cu aspiratoare. Mai departe, cele două emoţii traversează o Zonă a Gîndirii Abstracte, unde sînt dureros „deconstruite“ – într-o secvenţă pe durata căreia acest film de animaţie 3D se avîntă într-o introducere în principiile artei nonfigurative. Fiindcă au neapărată nevoie s-o trezească pe Riley din somn, ademenesc un clovn monstruos din subconştientul ei (reprezentat ca o închisoare) pînă în studioul de filmare unde (într-o literalizare a metaforei cinematografiei ca „fabrică de vise“) tocmai se regizează visul ei din noaptea aceea. În fine, îl cunosc pe abandonatul ei prieten imaginar de cînd era mai mică (un pisico-delfino-elefant care, atunci cînd plînge, produce bomboane pe post de lacrimi), dar şi pe mai recentul, deşi la fel de imaginarul ei

(care, ca produs al unei fantezii încă neintrate bine în pubertate, nu prea ştie să facă altceva decît să pozeze şi să-şi aranjeze freza). Cu du-te-vino-ul său între ce se întîmplă pe Pămînt şi ce se întîmplă pe planeta din cap (la un moment dat ni se arată pas cu pas cum turnul de control din capul lui Riley şi turnul de control din capul tatălui ei îi împing către o ceartă), această producţie Pixar experimentează cu un nivel de complexitate narativă foarte îndrăzneţ la un cinema care li se adresează în primul rînd copiilor. Idei dulci, căutat-copilăreşti, cum e aceea a elefănţelului care plînge bomboane, coexistă cu gaguri conceptuale cum e acela în care cele două emoţii primare se supun procesului de abstractizare. Chiar şi o metaforă-clişeu cum e aceea a fabricii de vise/filme este saturată – se brodează elaborat pe ea. Judecată după standardele unor filme de Miyazaki (de pildă), această reprezentare a „ce se întîmplă în capetele noastre“ sub forma unui soi de parc de distracţii şi aventură poate părea, desigur, disneyficantă – în sensul de aseptizantă. Dar acest film regizat de Pete Docter e un divertisment hollywoodian pentru copii ale cărui teme majore (ca şi ale altor filme Pixar, ca

sau ca

– acesta din urmă regizat tot de Docter) sînt obsolescenţa şi pierderea, şi a cărui morală este că tristeţea îşi are funcţia ei – datorită ei recunoaştem schimbările prin care trecem drept schimbări şi pierderile pe care le suferim drept pierderi. 

● Misiune: imposibilă – Naţiunea secretă / Mission: Impossible – Rogue Nation (SUA, 2015), de Christopher McQuarrie.

Cel de-al cincilea film din seria

e un divertisment OK, dar nememorabil. Are două secvenţe care aspiră la statutul de tur de forţă, fără ca regizorul, Christopher McQuarrie, să valorifice la maximum posibilităţile vreuneia din ele. În prima, care se mai şi cere măsurată de cunoscători cu etalonul unei secvenţe hitchcockiene din

e vorba despre un atentat la operă (o montare a lui

), cu agilul Ethan Hunt (Tom Cruise) dîndu-se huţa pe schelele din culise în căutare de lunetişti ascunşi. A doua secvenţă, absolut de rigoare într-un film din seria

prezintă o pătrundere prin efracţie într-un loc construit anume ca să facă imposibile asemenea pătrunderi: un seif subacvatic unde Cruise, descins fără tub de oxigen, are la dispoziţie trei minute ca să înlocuiască un obiect cu un alt obiect, evitînd să fie lovit în cap de un braţ metalic care turbionează pe acolo – totul într-un singur cadru, cu aparatul de filmare poziţionat astfel încît spectatorilor să le fie clar tot timpul că cel care-şi ţine respiraţia sub apă e chiar Cruise. Impresionanta formă fizică a lui Cruise (la 53 de ani) şi privirea sa ageră dau împreună cam tot personajul său. Agentul Hunt de la IMF (Impossible Missions Force) nu demonstrează prea mult farmec în acest episod; de fapt, nici nu prea zîmbeşte. Nici nu flirtează cu agenta dublă sau triplă, care, jucată de Rebecca Ferguson, are dreptul din scenariu să-l egaleze în cascadorii şi în manevre deştepte. Cu excepţia fazei în care un personaj îşi jupoaie propria faţă dintr-un singur gest, revelînd că aceasta nu era decît o mască de latex – o altă fază de nelipsit într-un

parte definitorie din zestrea fermecător-desuetă a serialului de televiziune cu acelaşi titlu (1966-1973) –, filmul nu conţine multe gaguri. În prima jumătate de oră se face un pic cu ochiul spre epoca primelor aventuri ale agenţiei IMF: Hunt îşi accesează ordinele de pe un vinil, între două descinderi în spaţii cu parfum de Război Rece (Minsk, Havana). Cîtuşi de puţin dispus să reîncălzească acel război, filmul se instalează repede, în cele ce urmează, într-o atitudine cinică la adresa oricărei puteri, în primul rînd a celei de pe axa Londra-Washington. Salvarea stă în individ, în replierea acestuia pe propriile resurse, dar şi în coeziunea unei echipe ca IMF-ul, ai cărei membri sînt obligaţi în operaţiunile lor să se coordoneze şi să-şi încredinţeze vieţile unii altora ca nişte trapezişti.