„Tata, facultatea-i gata“

● Autoportretul unei fete cuminţi (România, 2015), de Ana Lungu.  

Ana Lungu e o regizoare născută în 1978. Fostă secretară de platou la

şi protejată a soţilor Cristi şi Anca Puiu, ea a semnat pînă acum (fără finanţări de la CNC) două lungmetraje:

(coregizat cu Ana Szel) şi recentul

(produs de Anca Puiu). Dramaturgia pe care o practică Lungu în ambele filme este o microdramaturgie. Ca destule alte filme româneşti recente, situate din punct de vedere estetic într-un punct sau altul de pe drumul deschis pe plan local de Puiu cu

şi mai ales cu

mai vechiul (2010) Burta balenei prezenta cîteva ore din viaţa unui personaj, timp în care se contura, amplifica şi rezolva o situaţie de criză. Una dintre sursele de distincţie ale filmului consta în caracterul neobişnuit de minor – minor chiar şi la standardele unui cinema dedicat pînă la militantism producerii unui efect de realitate cotidiană – al respectivei situaţii de criză: o femeie îşi pierdea telefonul şi, dacă nu-l recupera, risca să rateze un eventual apel de la un bărbat de care era oarecum interesată. Atît. Încă şi mai dedramatizat,

nici măcar nu prezintă o situaţie de criză, o învolburare apărută în fluxul zilelor cuiva.  Microdramaturgia sa e de un alt tip (practicat la rîndul său în cinema-ul românesc contemporan – de Marian Crişan, de pildă, în filmul său din 2013, Rocker): ea urmăreşte, pe o perioadă mai lungă, mai multe fire ale vieţii cotidiene a cuiva. Personajul urmărit e o tînără bucureşteană (Elena Popa) de condiţie socială privilegiată, doctorandă în inginerie seismică. Pe lîngă pregătirea doctoratului, printre firele existenţei ei cotidiene, urmărite în film pe durata a (ceea ce pare a fi) aproximativ un an, se numără insistentele ei insomnii, clandestinele ei întîlniri erotice cu un tînăr medic însurat (Emilian Oprea) şi o mutare dintr-un apartament în altul (aparţinînd tot familiei). Cel mai ambiţios proiect pe care-l verbalizează în tot acest timp priveşte cumpărarea unui cîine; şi nici acesta nu e dus la îndeplinire, după ce primeşte avize negative atît de la tată, cît şi de la amant. Privitor la acesta din urmă, protagonista nu verbalizează nici un proiect. Din punct de vedere scenaristic, relaţia lor nu e construită ca un conflict cu un crescendo şi un climax în toată regula. Nemulţumirile şi tensiunile dintre ei rămîn înăbuşite, nu irump în acuzaţii; atunci cînd unul din ei îl anunţă pe celălalt că s-a hotărît să pună capăt relaţiei, o face sec, iar greutatea conferită momentului prin prezentare de către regizoarea Ana Lungu nu e nici mai mare, nici mai mică decît a oricărui alt moment din film. Tehnica de expoziţiune este foarte oblică: nu e nici pe departe evident de la bun început că atît tatăl, cît şi amantul sînt medici, şi că primul e şeful celui de-al doilea. Tot aşa, asemănarea dintre ei, din perspectiva felului în care o tratează pe protagonistă, nu e pusă pe tavă; prelevarea ei cere un pic de atenţie, poate şi un pic de sensibilitate feministă. Amîndoi îi tot spun protagonistei ce „are rost“ şi ce „n-are rost“ să facă; raţiunea e apanajul lor şi de la pupitrul ei de comandă o văd pe eroină ca pe o fiinţă debilă, care n-ar fi nimic fără ghidajul lor. 

e un film subtil, deşi nu atît de subtil încît să nu-şi expliciteze tema la un moment dat, prin referire la un cîntec de Ada Milea care o pune în cuvinte: „Tata, facultatea-i gata; / Unde să mai meargă fata – / Ratata şi stricata? / Tata, facultatea-i gata.“ Crizei înţelese ca situaţie excepţională, care nu se repetă chiar în fiecare zi (chiar dacă e vorba doar de pierderea unui telefon), i se substituie aici criza înţeleasă ca o stare cronică, stagnantă. Protagonista suferă de

şi derută post-adolescentine, agravate de complacerea într-o dependenţă infantilizantă de protecţia părinţilor şi de învîrteala într-un cerc strîmt de relaţii cu prieteni care nu văd nici ei mult mai departe de limitele cercului. La sfîrşitul perioadei în care o observăm, ea n-a ajuns să-şi manifeste nemulţumirea la un nivel mai serios decît acela al bruscării propriilor prieteni, în timp ce joacă „Adevăr sau provocare?“: făcînd invizibilă, spre disconfortul lor, linia de demarcaţie dintre ce e joc şi ce e „pe bune“, ea îi declară din senin unui băiat din grup că ar vrea să se culce cu el. Atît prin problematica asta, cît şi prin tehnicile sale dramaturgice dedramatizante,

se încadrează într-o specie de cinema la originea căreia se află Antonioni. Demersul lui Lungu mai are însă şi o dimensiune autodocumentară: Lungu nu apare în film, după cum nu apărea nici în precedentul, dar dacă acolo îşi distribuia diverşi prieteni (care nu erau actori profesionişti) în rolul prietenilor protagonistei (jucate de co-regizoarea Ana Szel), aici îşi distribuie propriii părinţi în rolul părinţilor protagonistei.  Filmul e mult agrementat ca spectacol în urma acestei mixturi între personaje (precum protagonista şi amantul ei) create de actori profesionişti, cu ajutorul dialogurilor scrise în prealabil de Lungu, şi personaje create de actori neprofesionişti (precum tatăl), care par să improvizeze şi care, în orice caz, pun de la ei tot felul de idiosincrazii greu scenarizabile. Raportat la modestele sale ambiţii etnografice şi autobiografice, filmul e ireproşabil, deşi nu e tocmai flatant pentru autoare faptul că pare filmul de debut al cuiva ieşit din facultate şi din adolescenţă mult mai recent decît a ieşit Ana Lungu.