● Experimentul Bucureşti (România, 2013), de Tom Wilson. 

Cîştigător al unui excesiv de generos Gopo pentru documentar, Experimentul Bucureşti al expatului britanic Tom Wilson e un mystery satiric-conspiraţionist (şi un love story la vîrsta a doua) sub formă de fals documentar, în mare parte simpatic, dar superficial şi necopt conceptual. Investigaţia documentară simulată (adică mock-umentară, cum i se spune în engleză) îşi propune iniţial să stabilească de ce anume s-a destrămat, chiar în primele zile de după Revoluţia din 1989, relaţia de dragoste dintre Andrei Juvina, pe atunci student, şi Carmen Anton, recentă cîştigătoare a concursului de muzică uşoară „Steaua fără nume“. (Amîndoi există şi o vedem pe Carmen cîntînd în secvenţe optzeciste din arhiva TVR, dar în realitate – după cum ne informează genericul de final – nu s-au despărţit în ’90, ci au făcut copii şi au rămas împreună pînă în ziua de azi.) Pornind de la misterioasa dispariţie a dragostei din inima personajului masculin, înlocuită de pasiunea egoistă a profitului financiar, investigaţia dezvăluie o conspiraţie de toată frumuseţea: Andrei fusese unul dintre cobaii spălaţi pe creier (cu unde sonore – tehnologia e descrisă doar vag) şi inoculat astfel cu spirit capitalist; prin „candidaţi manciurieni“ asemeni lui (aşa li se mai spune în spaţiul cultural anglo-saxon – de la filmul din 1962 al lui John Frankenheimer – victimelor îndoctrinării ideologice pe calea ingineriei psihice) fusese implantat capitalismul în România, asta chiar la iniţiativa secretă a Securităţii (care presimţea schimbarea de orînduire şi voia s-o grăbească) şi începînd cu ani buni înaintea căderii regimului care încă-şi mai zicea comunist. Pe scurt: capitalismul e spălare pe creier – deşi sigur că unul dintre responsabilii cu tehnologia spălării, intervievat în film, descrie această activitate ca pe una de contraspălare, de deprogramare socială, de readucere a omului la starea sa „naturală“ de egoism. (Creatorii acestui „experiment Bucureşti“, un excentric inventator numit Justin Capră şi un pompos psiholog numit Daniel Bilţ, sînt jucaţi – primul de un inventator adevărat şi celălalt – de un traducător, ambii purtători ai aceloraşi nume pe care le poartă personajele lor din filmul lui Wilson.) Cel mai simpatic personaj dintr-un film jucat bine de aproape toată lumea (în rolurile lor înşişi mai apar, printre alţii, Mircea Toma şi Costin Georgescu, fost director SRI) e Carmen, care, în opoziţie cu ex-iubitul ei cel spălat pe creier ca să devină un capitalist perfect, nu şi-a adaptat stilul muzical ceauşist-romanţios la pop-ul dur, capitalist, de după ’89. Stilul acela o reprezintă, iar farmecul ei personal pune cultura populară pre-’89 într-o lumină caldă. Şi însuşi capitalistul pare mîhnit atunci cînd pomeneşte de distrugerea industriei româneşti de dinainte de ’89. Anticapitalismul şmecheros al lui Wilson (care, ca şi al lui Stere Gulea din Sînt o babă comunistă, foloseşte ca termen de contrast căldura unei femei asumat demodate, declarat trăitoare în trecut) are prospeţime (cum are şi în filmul de anul trecut al lui Gulea, după atîţia ani în care capitalismul n-a fost criticat cu voce tare în „lumea bună“ românească ), deşi rămîne la un nivel destul de infantil şi, în plus, mai devine şi soft – puterea de invenţie satirică se consumă prematur şi filmul o dă din nou pe love story, cu Andrei şi Carmen avînd parte de o reuniune tandră, care lasă capitalismului o speranţă de umanizare. În plus, ca pentru a preveni eventuale acuzaţii de simpatie frivolă, iresponsabilă şi ignorantă pentru trecutul comunist, Wilson alipeşte filmului său, după terminarea propriu-zisă a acestuia, un epilog-lecţie în care Sorin Ilieşiu e convocat, ca lucrător în industria anticomunismului, să enumere pe repede înainte ororile reale ale experimentului Piteşti. Inserţia e foarte stîngace, foarte nepotrivită cu restul.

● Afacerea Tănase: Leapşa pe murite (România, 2013), de Ionuţ Teianu. 

Alte rocambolisme din Războiul Rece sînt documentate – de astă dată nu mock-umentate – în Afacerea Tănase al lui Ionuţ Teianu: povestea unui enigmatic securist român care în 1982, în loc să-şi îndeplinească ordinul de asasinare a scriitorilor Virgil Tănase şi Paul Goma, aflaţi în exil la Paris, s-a predat contraspionajului francez, alăturîndu-i-se apoi într-o şaradă – cu înscenări de răpiri şi asasinate – menită să ducă de nas Bucureştiul. Lanţul de evenimente e reconstruit pe ecran cu limpezime şi concizie, din interviuri (inclusiv cu fostul director adjunct al contraspionajului francez, Jean-François Clair) şi numeroase materiale de arhivă (adunate în mare parte de coscenaristul Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă) – munca realizatorilor de ilustrare a poveştii fiind uşurată de entuziastele apariţii ale securistului „defector“ Matei Pavel Haiducu la televiziunea franceză, după consumarea afacerii, inclusiv ca vedetă a unui serial documentar (narat de Omar Sharif) despre secretele misiunii de spion. Motivele acestui personaj amuzant-louche de a acţiona aşa cum a acţionat rămîn greu de ghicit: într-un interviu acordat Televiziunii Române la scurtă vreme după Revoluţie, el se arată plin de patos umanist şi anticeauşist, dar Jean-François Clair exprimă dubii politicoase în privinţa umanismului său, iar Virgil Tănase, el însuşi intervievat, îl caracterizează ca pe un megaloman (exagerarea propriei importanţe fiind, conform lui Tănase, o boală profesională printre spioni) şi un „papiţoi“. Documentarul însuşi (nominalizat şi el la un Gopo, dar prin format aparţinînd mai degrabă televiziunii de tip Discovery decît cinema-ului) nu moralizează, ci doar relatează faptele.