Politice şi nu prea

● Oraşul cîinilor / Fehér isten (Ungaria – Germania – Suedia, 2014), de Kornél Mundruczó. 

Noul film al regizorului maghiar Kornél Mundruczó, Oraşul cîinilor (sau, în traducerea literală a titlului său original, Dumnezeu alb), se prezintă, pe genericul său de început, ca un film dedicat lui Miklós Jancsó – marele compatriot şi coleg de breaslă al lui Mundruczó, mort la începutul acestui an, deci cu cîteva luni înainte ca Dumnezeu alb să fie proiectat în premieră internaţională la Cannes, în secţiunea „Un certain regard“, al cărei Mare Premiu l-a şi cîştigat. Fie ea şi adăugată în ultimul moment, dedicaţia nu constituie un abuz din partea lui Mundruczó, care a apărut alături de Jancsó într-unul dintre ultimele filme ale acestuia, amîndoi jucîndu-se, glumeţi, pe ei înşişi, Jancsó (născut în 1921) în chip de rege al cinematografiei maghiare, iar Mundruczó (născut în 1975) în chip de protejat, prinţ moştenitor şi totodată uzurpator. Invocarea lui Jancsó, un cineast prin excelenţă politic, nu-i face însă nici un fel de favoruri lui Mundruczó, a cărui tentativă de discurs politic de-aici, desfăşurată în formatul unui basm despre un copil şi un animal, combină lipsa de focalizare cu vîrîtul degetelor în ochii spectatorului şi cu alegoricul second-hand. Fantasmagoria lui Mundruczó (proiectată la Les Films de Cannes à Bucarest) porneşte de la o iniţiativă legislativă năzărită cu adevărat guvernului Orbán: impozitarea proprietarilor de cîini în funcţie de pedigriul acestora din urmă – astfel, corciturile costîndu-şi stăpînii mai mult decît cîinii de rasă pură, iar cîinii de rasă pură maghiară necostînd nimic. Fehér isten deapănă în paralel aventurile unei corcituri abandonate pe stradă şi aventurile foarte tinerei lui stăpîne, care caută cîinele (nu ea l-a abandonat, ci tatăl ei). Firul narativ legat de cîine e promiţător iniţial: blîndul animal încape pe mîinile unui interlop care-l antrenează pentru lupte ilegale cu alţi cîini, ceea ce pune problema constructivismului social vs determinismul biologic. Celălalt plan narativ, al fetiţei, incorporează cîteva dintre riturile standard ale maturizării – îndrăgostirea de un băiat mai mare, prima ieşire într-un club – şi prin urmare e mai degrabă defocalizant. Totul se lasă cu o revoltă a oprimaţilor concentraţi de hingheri într-un adăpost-lagăr. Cu 200-300 de cîini deferlînd pe străzile Budapestei şi angajîndu-se în bătălii cu jandarmii, în cursul cărora desfăşoară inclusiv stratageme de distragere a atenţiei inamicului, alegorizarea canină a ridicării asupriţilor de clasă şi rasă aduce bine de tot cu alegorizarea ei simiană din primul episod al noii serii Planeta maimuţelor. (Acesta s-a lansat în 2011 – anul iniţiativei legislative cu impozitul pe cîini în funcţie de rasă.) E mai sîngeroasă, dar, în acelaşi timp, are o rezolvare mai fleşcăit-sentimentală, cu oameni şi cîini lăsîndu-se cu toţii îmblînziţi de puterea muzicii. Asta după un număr de secvenţe în care cîinele-lider descinsese cu armata sa asupra diverşilor indivizi care l-au persecutat, iar Mundruczó, la fel de lipsit de idei ca un senzaţionalist de duzină, prelungise în feluri neimaginative suspansul de dinaintea fiecărui omor. Munca directorului de imagine are genul de glossiness care bineînţeles că trece drept frumuseţe, într-o epocă ale cărei criterii sînt în bună măsură dictate de industria publicităţii, iar performanţa de dresură de cîini – nici unul CGI – poate trece drept muncă de mare regizor.      

● Welcome to New York (SUA, 2014), de Abel Ferrara.  

Şi el prezentat sub egida Les Films de Cannes à Bucarest, Welcome to New York al lui Abel Ferrara e o reconstituire dramatică a scandalului sexual care l-a avut ca protagonist în 2011 pe Dominique Strauss-Kahn – director al FMI, fost ministru de Finanţe şi, pînă în momentul arestării sale pe aeroportul JFK, pomenit adesea ca viitor candidat al Partidului Socialist la preşedinţia Franţei. În filmul lui Ferrara, activitatea politică a lui DSK nu e însă menţionată decît în termeni vagi; personajul, rebotezat Devereaux şi jucat de Gérard Depardieu, e caracterizat aproape numai prin apetitul său hipetrofiat pentru orgii în camere de hotel. Italo-irlandezul newyorkez Ferrara şi-a făcut debutul regizoral în anii ’70, cu un porno low-budget avînd-o în rolul principal pe prietena lui de la vremea aceea, şi poetica lui de autor – constituită din investigaţii senzaţionalist-sordide şi totuşi serioase ale unui lumi căzute din graţia divină – datorează experienţei respective la fel de mult cît datorează unei educaţii catolice. Welcome to New York începe ca un porno soft, dar sordiduţ – Devereaux respiră greu şi tinde să ejaculeze prematur, hîrîind animalic în timp ce straturile de piele tremură pe trupul lui gargantuan. Filmul merge înainte ca studiu fotografic al corpului lui Depardieu, în timp ce reconstituie documentaristic procesarea lui DSK de către justiţia americană. E partea cea mai bună a filmului, regizată cu sensibilitate la cum arată o închisoare văzută pentru prima dată prin geamul dubei, în timp ce se crapă de ziuă, la cum e percepută proximitatea fizică a altor deţinuţi, cu toţii afro-americani sau hispanici, de către un alb neobişnuit să fie închis, la cît efort îi ia unui obez să-şi tragă şosetele la loc, zorit de poliţiştii care l-au percheziţionat. Ultima parte a filmului e alocată în principal unui meci conjugal, improvizat cabotin în frangleză de doi actori (Depardieu şi Jacqueline Bisset în rolul soţiei lui franco-americane şi miliardare) cărora nu li s-au trasat drept cadru scenaristic decît nişte linii foarte generale. Faptul că Welcome to New York e cu siguranţă un film de autor, care-l cooptează pe DSK în galeria de îngeri căzuţi care este filmografia lui Ferrara, nu salvează nihilismul copilăresc cu care pune semnul egal între dependenţa de sex a protagonistului şi idealismul lui politic din tinereţe, definit ca un alt drog şi nimic mai mult.