O simplistă critică a masculinităţii

● Forţă majoră / Turist / Force Majeure (Suedia, 2014), de Ruben Östlund.

Satira dramatică suedeză Forţă majoră (distinsă anul trecut la Cannes cu Premiul Juriului secţiunii „Un certain regard“ şi proiectată în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest) are acelaşi tip de incident declanşator care se poate găsi în unele dintre prozele lui Ian McEwan: o reacţie instinctivă, declanşată într-o fracţiune se secundă, în faţa unui pericol neaşteptat, va bîntui durabil cugetul persoanei responsabile şi relaţiile sale cu ceilalţi. Aici e vorba despre un bărbat pe nume Tomas (Johannes Kuhnke), aflat la schi (în Alpii Francezi) cu soţia sa (Lisa Loven Kongsli) şi cu cei doi copii ai lor. Pericolul la care reacţionează e acela (imaginar) al unei avalanşe care, deşi controlate, arată pentru cîteva secunde ca şi cînd ar fi capabilă să îngroape terasa însorită la care familia ia masa. Reflexul lui este să fugă, salvîndu-şi doar telefonul mobil şi mănuşile – nu copiii şi nu soţia, al cărei reflex este să protejeze copiii cu propriul trup. Cît de semnificativă e opţiunea lui nereflectată pentru supravieţuire personală? Să fie ceva ce-ar fi putut pune stăpînire la fel de bine pe mulţi alţi oameni, fie ei şi dintre cei mai puţini egoişti? Să spună oare ceva despre el? Numai despre el ca individ, sau şi despre întreaga jumătate masculină a speciei? Soţul e cu siguranţă zgîlţîit în identitatea lui masculină, deşi iniţial încearcă să refuleze incidentul, soţia fiind cea care îl dezgroapă iar şi iar, de faţă cu alte două cupluri (de prieteni), cerîndu-le opinia. Cel de-al doilea cuplu e la rîndul său zdruncinat atunci cînd femeia îi spune bărbatului, pe un ton uşor, că şi el ar face la fel, iar bărbatului îi pică prost – nu atît implicaţia că ar fi un egoist (pe aceea nici n-o sesizează), cît implicaţia că n-ar fi destul de „bărbat“ în sensul de „curajos fizic“. Prima parte a zilei următoare (acţiunea filmului acoperă cinci zile), cei doi bărbaţi şi-o petrec schiind împreună şi oblojindu-se cum pot – cu bere, urlat în pustiu, ba la un moment dat şi schimbat două vorbe nesatisfăcătoare cu o necunoscută care pare iniţial să flirteze cu ei –, pentru ca, în a doua parte a zilei, Tomas să se lase cooptat în ritualurile de virilitate ale unui grup de băieţi care urlă şi ţopăie ţinîndu-se de după gît, beţi şi goi în zăpadă. Aceeaşi seară aduce însă colapsul lui total, sub ochii soţiei şi ai copiilor, într-o scenă scrisă şi regizată astfel încît bărbatul să fie cît mai jalnic şi mai ridicol – de la zgomotul pe care-l face plîngînd pînă la faptul că nu mai reuşeşte să-şi elibereze gîtul dintr-un maiou, şi trecînd prin confesiunea că nu se putea abţine de la a-şi trişa propriii copii la diverse jocuri. Pe scurt, avem de-a face cu o critică foarte dură a masculinităţii.

Dar ce fel de critică? Nu atît una a masculinităţii contemporane privite (şi) în dimensiunea ei de construcţie socială, ci o critică în bună măsură abstrasă din social şi din istorie, cu bărbaţi scoşi din mediul lor şi profilaţi pe fundalul alb al naturii alpine perene. Neajunsul fundamental al bărbaţilor – motivul de bază pentru care Tomas şi prietenul lui sînt nişte neisprăviţi – pare să fie acela că biologia le-a permis să-şi ia tălpăşiţa după ce-şi plantează sămînţa în sexul opus. Tot aşa, sînt trei personaje feminine adulte în acest film, în vîrstă de treizeci şi ceva (soţia lui Tomas), douăzeci şi ceva (iubita prietenului), respectiv patruzeci şi ceva (o prietenă de-a soţiei lui Tomas, la rîndul ei măritată, dar venită la schi de una singură, în parte pentru aventuri cu băieţi tineri), toate trei cu mult mai puternice şi mai echilibrate decît bărbaţii care le însoţesc; iar această superioritate necontestată pare să li se tragă tot dintr-un dat biologic – din capacitatea de a purta şi ocroti viaţă în corpurile lor. (Femeia de 45 de ani ţine să precizeze că aventurile ei extraconjugale n-au interferat niciodată cu îndeplinirea datoriei materne de a-şi face copiii să se simtă iubiţi şi protejaţi.) E un film foarte schematic, în care atît personajului Tomas, cît şi soţiei sale li se schiţează doar cîte un minimum de profil şi, în condiţiile în care filmul face paradă de respect faţă de femei, e cu atît mai jenant că profilul soţiei – totalul trăsăturilor conferite personajului ei de către regizorul-scenarist Ruben Östlund – se reduce la calitatea ei de femelă cu pui. Un film angajat într-o critică a masculinităţii, mai ales una atît de programatică şi de crudă ca în Forţă majoră, beneficiază aproape automat de o aură progresistă, dar critica de aici e foarte suspectă de întemeiere pe un esenţialism biologic cîtuşi de puţin progresist. În fine, ultimele 20 de minute mai redresează întrucîtva balanţa, sugerînd că Tomas şi prietenul lui pot fi şi ei buni la ceva – Tomas la sărit în ajutorul unei femei care strigă după el din viscol, iar prietenul la preluat conducerea unui grup de turişti, inclusiv copii, într-o situaţie care poate degenera în panică. Dar la cît de insistent e filmul pînă acolo, în operaţiunea sa de discreditare a masculinităţii pe temeiuri suspecte, autorevizuirea asta nu aduce mare lucru – după ce-ai pus foarte apăsat o falsă problemă, nu ajută prea mult să adaugi pe ultima sută de metri că ea poate că nu era atît de gravă. Regizorul suedez (născut în 1974 şi aflat la al treilea lungmetraj) are destulă inteligenţă încît să identifice şi să apese butoanele unei teme sensibile (a declarat în glumă că filmul urmăreşte „să ridice numărul de divorţuri din societate“), precum şi destulă rigoare stilistică încît să cîştige încrederea publicului că e pe mîna unui autor care ştie ce face şi unde-l conduce. Dar Forţă majoră a fost un film mult supraestimat. E mare nevoie de critici la adresa masculinităţii, dar nu atît de simple-minded.