Ticăloşi cu şi fără glorie

● Calvary (Irlanda – Marea Britanie, 2014), de John Michael McDonagh.  

După ce primeşte de la un enoriaş, în loc de spovedanie, o foarte precisă ameninţare cu moartea, preotul unui cătun irlandez din vremurile noastre (Brendan Gleeson) rămîne cu şapte zile (atîtea i-a acordat neidentificabila voce a posibilului său călău) în care ori să se pună la adăpost, ori să identifice oiţa rătăcită de la care vine ameninţarea, ori să-şi ia rămas-bun de la această lume după ce-a încercat să mai salveze cîteva suflete. În principiu, are ce „salva“ (nu neapărat şi cum s-o facă), turma lui incluzînd o soţie adulteră care-i rîde în faţă (Orla O’Rourke), pe agresivul ei amant (Isaach De Bankolé), un prostituat gay (Owen Sharpe), vreo trei potenţiali sinucigaşi, vreo doi băieţi gen Norman Bates (dintre care unul închis pentru canibalism) şi un rechin al finanţelor (Dylan Moran). În zilele următoare, preotul face iar şi iar turul acestui microcosmos, lăsîndu-se împuns, sfidat şi antrenat în dueluri verbale de toţi cei de mai sus (şi de alţi cîţiva, printre care un doctor ateu). Bine primit la Festivalul de la Sundance, anglo-irlandezul Calvary e un fel de remake şmecher-verbos al capodoperei bressoniene Jurnalul unui preot de ţară – „şmecher“ în sensul că aici aproape că nu se dialoghează decît în vorbe de duh, iar personajele mai că nu-şi dau note unele altora (şi fiecare sieşi, şi toate scenaristului-regizor care le-a creat) pentru cît de spectaculoase le sînt replicile. Momentul în care personajul-clişeu al medicului ateu (Aidan Gillen) îi devansează pe criticii filmului, descriindu-se el primul ca un personaj-clişeu („zece la sută umanism şi nouăzeci la sută umor macabru“), exemplifică şmecheria regizorului-scenarist John Michael McDonagh la cel mai facil nivel al acesteia. (J.M. McDonagh este fratele mai cunoscutului Martin McDonagh, regizor al nu mai puţin autolaudativului Seven Psychopaths.) Enoriaşul erijat în călău îşi începe spovedania printr-o evocare studiat-abruptă a abuzurilor sexuale la care fusese supus în copilărie de către un alt preot, iar reacţia confesorului este să-l felicite pentru că a găsit o formulă de deschidere atît de catchy (care este şi prima replică din film). Ce-i drept, personajul preotului nu mai are de rostit, pînă la sfîrşitul filmului, prea multe replici prin care scenaristul să se răsfeţe astfel: e mai mult un încasator, credinţa lui fiind ţinta unui asalt verbal concertat din partea celorlalte personaje. Dar e un încasator cool, greu de şocat – el e cel care aduce vorba despre pornografie în conversaţia cu un tînăr enoriaş timid, chinuit de fantezii violente, arătîndu-se uşurat că tînărul recurge la ea ca să-şi mai descarce din agresivitate. Spre deosebire de eroul filmului din 1951 al lui Robert Bresson (şi mai întîi al romanului lui Georges Bernanos din 1936, intitulat tot Jurnalul unui preot de ţară şi pomenit aici, destul de improbabil, tocmai de personajul rechinului financiar), acest preot voinic are experienţă lumească – a fost căsătorit într-o altă viaţă şi are o fiică (proaspăt ieşită dintr-o depresie suicidară). Deşi McDonagh cultivă cool-ul şi caricaturalul, one-on-one-urile preotului cu diversele suflete zbuciumate din mica parohie se adună într-o compoziţie ambiţioasă – un raport din multe unghiuri despre criza în care se află catolicismul irlandez, împreună cu economia irlandeză şi (potrivit acestui film) cu viaţa comunitară irlandeză. Cauzele pe care le indică filmul nu se reduc nici pe departe la scandalurile de pedofilie în rîndurile preoţimii – protagonistul e un preot bun. Pusă la îndoială în zilele noastre e, potrivit filmului, însăşi utilitatea socială a îndeletnicirii lui – în Irlanda miniaturală şi schematică din filmul lui McDonagh e loc pentru o singură persoană pe care religia chiar pare s-o ajute, iar acea persoană (Marie-Josée Croze) nici măcar nu e irlandeză. În rolul preotului, Gleeson ţine foarte bine în echilibru nobleţea, respectiv inadecvarea personajului său.  

● Furia: Eroi anonimi / Fury (SUA, 2014), de David Ayer.  

Fury e un film de război focalizat pe echipajul unui tanc american care-şi croieşte drum spre Berlin în aprilie ’45. Echipajul e unul format din stereotipuri şi clişee – un redneck (Jon Bernthal), un latino (Michael Pena), un religios (Shia LaBeouf), răcanul care se va căli în focul bătăliei (Logan Lerman) şi masculul alfa care le e sergent (Brad Pitt) –, dar comportamentele soldaţilor americani sînt mai puţin cosmetizate decît în alte filme hollywoodiene de mare buget despre al Doilea Război Mondial. Sergentul pune un revolver în mîna răcanului, îi îndreaptă cu forţa mîna înarmată spre un prizonier german (după ce călcase în picioare fotografiile de familie cu care acesta încerca să-l înduioşeze) şi apasă pe trăgaci cu degetul răcanului, care în tot acest timp se zbate în zadar. În pofida pretenţiilor demistificatoare pe care le avansează filmul, mai ales în prima lui parte, prin asemenea scene, e un film dedicat plăcerilor băieţeşti (un tanc american şi unul german, angajate în echivalentul unui turnir cavaleresc). El devine tot mai supradimensionat-eroizant pe măsură ce se apropie de final, cu cei cinci americani asumîndu-şi o misiune de sacrificiu şi, din tancul lor imobilizat, deci transformat într-o cazemată, într-o fortăreaţă, într-un Alamo şenilat, împuşcînd sute de germani lipsiţi de identitate, cum făcuseră cei patru membri ai „hoardei sălbatice“ peckinpahiene, la sfîrşitul filmului The Wild Bunch, cu sutele de mexicani din Agua Verde. (Imaginea cadavrului făcut una cu pămîntul de şenilele tancului e tot un citat din Peckinpah – din Crucea de fier.) Bătălia asta face uitate asigurările de mai devreme – oferite mai ales prin intermediul unei secvenţe în care „hoarda“ invadează un apartament împărţit de două femei germane (dintre care una e Anamaria Marinca, într-un rol aproape lipsit de replici) – cum că filmul va ţine cont şi de suferinţele poporului german.