Nici pe departe un careu de aşi

● Scurt/4: Istorii de inimă neagră (România, 2014), de Luiza Pârvu, Radu Jude, Andrei Creţulescu, Iulia Rugină.

În măsura în care grupajul de scurtmetraje

merită semnalat, asta se datorează filmului regizat de Radu Jude –

cel de-al doilea din grupaj. Jude are la activ două lungmetraje –

(2009) şi

(2012), şi de curînd a terminat un al treilea –

care, întrecîndu-le cu mult în anvergură, probabil că se va impune drept evenimentul cinematografic românesc al anului 2015.

nu e nici pe departe la nivelul acela (de altfel, nici la înălţimea celuilalt scurtmetraj realizat de Jude între

şi

, scurtmetraj intitulat

), dar sînt mai multe lucruri în el (în sensul că poate fi discutat la mai multe niveluri) decît în toate celelalte trei scurtmetraje din

luate la un loc. Avem o fetiţă (Sofia Nicolaescu) lăsată peste noapte de părinţi la bunicul ei (Ion Arcudeanu), într-o casă friguroasă şi înăbuşită de mobilier vechi. Întîmplarea face ca în aceeaşi seară să se fi sinucis un bărbat din vecini. Adaptare liberă a povestirii cehoviene

, filmul lui Jude constă dintr-un plan-secvenţă şi e asumat teatral prin opţiunea de a ţine „în culise“ atît mortul, cît şi agitaţia din imediata lui apropiere (în primul rînd, ţipetele mamei lui), camera de filmare rămînînd de la început pînă la sfîrşit în casă cu fetiţa şi cu bunicul ei, orientată în direcţia fetiţei chiar şi cînd aceasta, retrasă într-o cameră întunecoasă, nu poate fi văzută momentan în cadru. Focalizarea permanentă pe fetiţă ne invită să ne imaginăm teroarea ei, nebăgată în seamă de bunic şi nici de cei doi parteneri de table ai acestuia, care, nefăcîndu-şi deloc griji ce le iese pe gură în prezenţa copilului, pun sens în sinuciderea vecinului prin aplicarea unei „înţelepciuni“ lumeşti compuse din clişee („Prea multă carte nu e bună nici ea… Oamenii se-nţeleg cît se-nţeleg şi dup-aia nu se mai înţeleg… De-ăştia vii trebuie să-ţi fie frică, nu de morţi.“), bîrfe şi superstiţii. Cum cinema-ul lui Jude se caracterizează mai degrabă prin aplecarea spre grotesc decît prin subtilitate, insensibilitatea adulţilor e îngroşată, iar faptul că unul dintre partenerii de table ai bunicului e un orb (Gabriel Spahiu) adaugă o tuşă căutat-macabră.  

Regizat de Luiza Pârvu pe un scenariu de Toma Peiu,

e un exerciţiu şcolăresc de dialog (el – ea) plin de tăceri-grele-de-povara-lucrurilor-nerostite: nici ea (Olimpia Melinte), nici el (Florin Penişoară) nu vorbesc despre ceva ce s-a petrecut între ei, iar el mai şi amînă să împartă cu ea ceva ce ştie despre un al treilea personaj. Faptul că toate astea se petrec în Pennsylvania anului 1908, unde el şi ea, amîndoi români, au emigrat, nu adaugă dramei nimic important, cu excepţia unui aer anacronic (şi el, şi ea sînt prezenţe prea modern-urbane). Tot un scremut exerciţiu de dialog şi actorie ca la Luiza Pârvu (dar în plan-secvenţă, ca la Radu Jude) e scurtmetrajul

, scris şi regizat de fostul critic de film Andrei Creţulescu. La un bar, un

Andi Vasluianu) e

cu o chelneriţă (Rodica Lazăr, al cărei cap nu intră în cadrul fix al lui Creţulescu), pînă cînd la masa lui se aşază un

mai mare şi mai rău (Şerban Pavlu), care (răsturnare elementară) e

cu el. Cu gecile, mustăţile şi numele lor asortate (Kowalski şi Kopalski), cei doi

(ca şi un al treilea, jucat de Dorian Boguţă, care-şi face apariţia citind un număr din defuncta revistă

) nu pretind să existe decît într-o lume a cool-ului cinematografic, în care a fi „atitudinos“ şi „iconic“ e totul – pentru ei, ca şi pentru creatorul lor. În fine, cel de-al patrulea film din grupaj,

al Iuliei Rugină, pe un scenariu cosemnat de regizoare cu Oana Răsuceanu şi Ana Agopian, se doreşte a fi un zbînţuit amestec de genuri, dar e doar un amestec de idei aruncate de-a valma, fără să fi fost dezvoltate. Într-o seară, o fată şi un băiat care fuseseră împreună (Adina Şteţcu şi Paul Radu) se pregătesc să se sinucidă – cînd în montaj paralel, cînd în

(folosit fără nici o ingeniozitate), şi amîndoi pe acelaşi cîntec de Angela Similea. Şi unul, şi altul sînt întrerupţi de vecinii de dedesubt, care în cazul băiatului sînt două vampiroaice posibil lesbiene, iar în cazul fetei sînt doi bărbaţi cu siguranţă gay, îmbrăcaţi unul în poliţist şi celălalt în iepure. Ceea ce în cazul băiatului pare un început de aventură fantasmagorică se fîsîie însă imediat, după cum nici pe frontul fetei nu se întîmplă nimic foarte interesant – poliţistul se ceartă cu iepurele sub ochii ei, şi atît. Vestea că Angela Similea

s-a sinucis pune capăt întîlnirilor timide ale celor doi cu forme de viaţă erotică alternative la cuplul heterosexual (forme de viaţă pe care filmul le pune într-o lumină sinistră – cazul vampiroaicelor –, respectiv tristă – cazul poliţistului şi al iepurelui). La final, Angela Similea îşi face intrarea în film cîntîndu-şi melodia şi toate celelalte personaje i se alătură. Spre deosebire de primul lungmetraj al lui Rugină, ineptul

îngrămădeala asta de decizii negîndite în profunzime are un aspect

(a fost filmată parţial de Vivi Drăgan Vasile), dar nu atestă vreun spor de competenţă din partea regizoarei.