Undeva pe lîngă El Dorado

● Jauja (Argentina – Danemarca – Franţa, 2014), de Lisandro Alonso.  

Formatul imaginilor e mai mult pătrăţos decît dreptunghiular. Colţurile lor sînt însă rotunjite, ca ale unor fotografii pregătite pentru a fi inserate în paginile unui vechi album. Actorii sînt filmaţi aproape numai în aer liber şi în spaţii întinse – povestea începe pe un mal de ocean, cu ochiuri de apă radiant-albastre printre petice de muşchi de un verde intens, şi, nepunîndu-i la socoteală epilogul, ea se încheie într-un deşert de pietriş vulcanic ca de pe-o altă planetă. Regia filmului e, în parte, regie a raporturilor dintre planurile (mai) apropiate ale imaginii şi planurile ei (uneori foarte) îndepărtate, raporturi adesea enigmatice, cu o componentă comică şi un element de halucinaţie. De pildă, dintr-unul dintre ochiurile acelea de apă frapant de albastră (şi aparent caldă), căscate în covorul de muşchi bătut de vînt, ies capul şi trunchiul unui personaj (încă necunoscut spectatorului în acel punct al filmului) care pare să se masturbeze sub apă. Într-un plan mult mai îndepărtat al aceluiaşi tablou, un alt personaj îşi face de lucru cu un ochean. După ce iese din apă şi-şi trage pe el nişte pantaloni militari roşu aprins, masturbatorul i se alătură celuilalt bărbat şi, spre vizibila repulsie a acestuia, se declară interesat erotic de fiica lui în vîrstă de 15 ani, la rîndul ei prin preajmă şi îmbrăcată într-o rochie de un azuriu la fel de Technicolor-eclatant ca vermilionul pantalonilor pretendentului. Ambii bărbaţi sînt militari, deşi tatăl fetei e în primul rînd inginer (Viggo Mortensen). Nedoritul poftitor la nubilitatea fiicei lui e ofiţer în armata argentiniană, în timp ce el e danez (superstarul american Mortensen vorbeşte în daneză cu actriţa care o joacă pe fiica sa şi în spaniolă cu pretendentul). Timpul e nespecificat, dar pare să fie acela al cuceririi Patagoniei (anii 1870-1880), a cărei populaţie indigenă e descrisă de ofiţerul argentinian (cu minimum de protest din partea inginerului danez) drept o populaţie de „capete de cocos“, bune doar să fie zdrobite. O foarte internaţională coproducţie Argentina – Danemarca – Franţa – ş.a. (avîndu-l printre producători pe Mortensen însuşi, alături de Sylvie Pialat, fostă coscenaristă şi parteneră de viaţă a lui Maurice Pialat), Jauja e un western – ca şi fiica frontiersman-ului jucat de John Wayne în The Searchers al lui John Ford, fiica inginerului e răpită (chiar dacă iniţial de un soldat argentinian şi abia apoi de indigeni), iar el porneşte prin deşert în căutarea ei.

În deşert, desigur, germinează tot felul de legende: se vorbeşte (cu ecou conradian) despre un dezertor care s-a reinventat ca bandit sîngeros, îmbrăcat în haine femeieşti, şi despre altcineva care se poate face invizibil şi poate călători la viteza sunetului. Dar ce e cu adevărat deconcertant aici este că promisiunile pe care ni le face naraţiunea pomenind asemenea personaje nu sînt ţinute – personajele nu apar; tot aşa, se anunţă insistent că va urma un bal al Ministrului Războiului, care apoi nu mai e inclus în film, cum nu e inclus nici ministrul însuşi, şi nici „aghiotantul pitic“ despre care fiica inginerului afirmă că s-ar ţine după pretendentul ei. Rezultantul e un realism magic uşor ca pana (spre deosebire de al unui film ca, de pildă, Aguirre, mînia lui Dumnezeu, cu care Jauja are în comun, printre altele, un personaj de tată conchistador/colonizator decis să apere virginitatea fiicei sale), căci e format mai mult din zvonuri neconcretizate. În acest The Searchers refractat, defamiliarizat şi complet dezeroizat, „dezorientarea“ e cuvîntul-cheie: el descrie atît experienţa inginerului (mult mai puţin stăpîn pe natură decît John Wayne, îşi trăieşte o bună parte din aventură poticnindu-se printre pietre, în cadre foarte lungi) sau pe cea a fiicei sale (ea nevorbind aceeaşi limbă cu soldatul care o răpeşte, orice schimb de cuvinte dintre ei emană dislocare), cît şi experienţa pe care regizorul argentinian Lisandro Alonso i-a pregătit-o spectatorului. Precedat în cariera lui Alonso (care nici n-a împlinit 40 de ani) de alte patru filme de lungmetraj (chiar dacă acelea fără actori profesionişti sau costume de epocă), Jauja neglijează cu perversitate cultivată epica „de aventură“, în favoarea topografiei şi a meteorologiei, a construirii de ambianţe sonore (de pildă, în cortul în care fata aşteaptă să fie răpită, sforăitul tatălui ei se împleteşte cu pîlpîitul felinarului şi cu fîlfîitul pînzei de cort în bătaia vîntului) şi de tensiuni sofisticate între puncte repartizate în spaţiu la distanţe mari unul de celălalt. Oricît ar investi în dezumflarea epicului, Alonso nu e însă mai puţin angajat în mitopoesis: căutările inginerului îl atrag pe acesta într-o peşteră unde o vrăjitoare îi spune, pe limba lui, lucruri bîntuitor-enigmatice – „Toate familiile dispar fără urmă, chiar dacă unora le poate lua mult; pînă la urmă dispar de pe faţa pămîntului, deşertul le înghite“ etc. Şi curînd după aceea, remarcabilul film al lui Alonso (prezentat la Cannes 2014 în secţiunea „Un certain regard“, distins acolo cu Premiul Criticii, proiectat între timp şi la Les Films de Cannes à Bucarest) se pierde şi el în ceaţă – la ceaţa produsă de rostirile vrăjitoarei adăugîndu-se ceaţa produsă (cam ieftin pentru unele gusturi) de epilogul în care fiica inginerului (sau o tînără jucată de aceeaşi actriţă) se trezeşte, în zilele noastre, într-o casă plină de tablouri reprezentînd personalităţi militare ale trecutului, precum şi de alte talismane din povestea precedentă.