Gone Girl fiind un film al cărui impact depinde de o succesiune de mutaţii ale plot-ului, totodată fluide tehnic şi din ce în ce mai smucite conceptual, regizorul David Fincher şi scenarista Gillian Flynn nu pot fi lăudaţi pentru manevrele lor mai deştepte decît cu preţul unor spoiler-e.
Noul film al lui Andrei Gruzsniczki, Q.E.D., aduce ceva nou în cinema-ul românesc post-’89: o reprezentare a anilor ’80 care pe de-o parte nu mai e gîndită doar în termeni de foame, frig, represiune şi delaţiune, iar pe de altă parte nu e nici poleită de ceea ce s-a numit „ostalgie“.
Marele regizor canadian David Cronenberg, care nu mai filmase pînă acum în Statele Unite, a făcut o excepţie pentru Maps to the Stars, care e chiar un film despre Hollywood. Tradiţia în care se înscrie este aceea a goticului cu soare şi palmieri.
O farsă despre o trupă românească de teatru venită la New York pentru o şuşă şi apoi antrenată de un escroc într-un turneu pe tot cuprinsul SUA, America, venim! arată ca o dramatizare cîtuşi de puţin profesionistă după o colecţie de păţanii mai mult sau mai puţin adevărate.
Povestea spusă inept de Dan Piţa în adaptarea lui după Panait Istrati, Kyra Kyralina, începe într-o casă unde Kyra (mama), Kyralina (fiica adolescentă) şi Dragomir (fiul puber) o ţin numai în petreceri – întrerupte la fel de programatic de către fierarul Rotarul (soţul bătăuş al Kyrei).
După cum s-a văzut încă de la primul Sin City, pe care Robert Rodriguez l-a adaptat în 2005, împreună cu Frank Miller, după benzile desenate ale lui Miller, entuziasmul celor doi pentru iconografia şi tropii filmului hollywoodian noir din anii ’40-’50 este un entuziasm complet nereflexiv.
Boyhood al lui Richard Linklater e un Bildungsroman cinematografic a cărui realizare, întinsă pe 12 ani (1992-2013, cu circa trei zile de filmare pe an), se întemeiază pe o înţelegere radical-baziniană a cinema-ului ca mediu de documentare a schimbării în timp.
Adaptat după romanul omonim publicat de le Carré în 2008, A Most Wanted Man e plasat la Hamburg, unde Mohamed Atta a pregătit atentatele de la 11 septembrie 2001 şi unde personajul lui Philip Seymour Hoffman, un neamţ pe nume Günther Bachmann, conduce în prezent o unitate antiteroristă paralegală.
În instantaneu-notoriul The Act of Killing, care nu seamănă cu nici un alt documentar făcut vreodată, nişte bătrîni gangsteri indonezieni genocidari îşi reconstituie atrocităţile comise în 1965-’66 – pe post de braţ paramilitar al juntei generalului Suharto, în numele anticomunismului şi cu binecuvîntarea SUA.
Cel mai recent film al proaspătului octogenar Roman Polanski, Venus înveşmîntată în blănuri, este ecranizarea unei piese de teatru cu două personaje, aparţinînd dramaturgului american David Ives. Originile teatrale ale spectacolului sînt camuflate încă şi mai puţin decît în filmul precedent al lui Polanski, Carnage.
Under the Skin, care este cel de-al treilea lungmetraj (şi primul în zece ani) al britanicului Jonathan Glazer (după Sexy Beast şi Birth), nu-i un film mainstream decît din punct de vedere al circulaţiei – făcută posibilă de prezenţa lui Scarlett Johansson în rolul principal.
În road movie-ul de mare ţinută festivalieră Ida, plasat în Polonia anului 1962, o tînără evreică orfană, crescută într-o mănăstire catolică şi urmînd a fi primită în rîndurile maicilor, e luată de mătuşa ei, o magistrată cu nişte procese staliniste pe conştiinţă, într-o investigaţie-pelerinaj pe urmele părinţilor care i-au murit în Holocaust.
Prelucrată mai întîi literar, de către Pierre Boulle, în romanul din 1963 – Planeta maimuţelor, şi vizualizată cinematografic pentru prima dată în 1968, fantasma unei Terre luate în stăpînire de maimuţe inteligente, care-i ţin pe oameni în cuşti, este, în mod inconfundabil, produsul unui imaginar mainstream şaizecist.
Reprezentat de Blood Ties, la Cannes 2013, doar în calitate de scenarist şi în afara competiţiei, James Gray a avut însă şi un film în competiţia principală – unul mult mai important. Imigranta e încă şi mai de modă veche (desigur, într-un mod la fel de asumat) ca Blood Ties şi ca precedentele filme (patru cu totul) regizate de Gray.
Ce-a rămas din romanul lui Ioan T. Morar, Lindenfeld, după procesarea sa de către regizorul Radu Gabrea (al cărui scenariu, cosemnat cu Adrian Lustig, s-ar baza, potrivit genericului de final, pe „repovestirea“ romanului de către alţi doi scriitori – Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu), e o falsă şi leşinată romanţă geriatrică.
Din seria de proiecţii publice gratuite de cinema românesc recent, desfăşurate sub sloganul „Să film!“, urmate de întîlniri cu realizatorii şi oblăduite de neobositul meu coleg Andrei Rus, UNATC a găzduit de curînd un „minimaraton“ de scurtmetraje. Printre ele – şi Das Spektrum Europas al lui Cristi Puiu.
Cu ocazia intrării în circuitul cinematografic a dezamăgitorului său documentar despre manifestaţiile stradale bucureştene din 2012 – Bucureşti, unde eşti?, Vlad Petri povestea franc că a pornit cu intenţia de a face un „film foarte revoluţionar“, sfîrşind prin a acorda întîietate dimensiunii de spectacol a protestelor.
După cum sugerează şi subtitlul său polonez, care s-ar traduce prin Omul speranţei, noul film al lui Andrzej Wajda, Walesa, se cere luat nu doar de unul singur, ci şi ca volet final al unui triptic de figuri eroice ale clasei muncitoare poloneze, început de Wajda în 1977, cu Omul de marmură, şi continuat în 1981, cu Omul de fier.
O prezenţă de umplutură în competiţia principală a Cannes-ului de anul trecut, producţia (în principal) olandeză Borgman, în regia lui Alex van Warmerdam, e o bizaroidă şi hipsteresc-macabră parabolă-mystery în care nu e întotdeauna clar cine, de ce sau cum, în schimb e clar că burghezia cu vilă în suburbie merită să sufere.
C.T. Popescu e genul de cinefil care-l caută la film pe Dumnezeu. Vorbeşte des despre genialitate sau despre lucruri precum „duhul din maşinărie“ ori „sufletul colectiv al umanităţii“.
Dacă civilizaţia noastră prezintă un echivalent al catedralelor medievale – scrie Lev Manovich, teoretician al cinema-ului digital –, spectacolele hollywoodiene pe bază de efecte speciale sînt cele ce constituie acest echivalent.
Joi, 15 mai, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC va avea loc proiecţia filmului Confruntarea, regizat de Miklos Jancso în 1969. Discuția cu publicul va fi moderată de Raluca Durbacă și Andrei Gorzo.
În introducerea la recenta sa carte – Cinematograful postfilmic, Mircea Deaca deplînge, pe bună dreptate, pauperitatea studiilor academice româneşti avînd de-a face cu teoria filmului şi a audiovizualului (domeniu în care Deaca deţine titlul de dr. al Universităţii Paris III – Sorbonne Nouvelle).
Întreaga acţiune se desfăşoară în împrejurimile unui lac din Franţa rurală – loc de agăţat (şi de consumat agaţamentele) pentru bărbaţi gay. Starea vremii e una de pastorală erotică renoiriană sau rohmeriană, deşi L’inconnu du lac e, într-o măsură mult mai mare, un film hitchcockian sau chabrolian.
Filmat de un regizor sud-coreean în afara ţării lui natale, dar şi în afara sistemului hollywoodian, SF-actioner-ul postapocaliptic Snowpiercer se distinge prin comparaţie cu produsul hollywoodian standard, dar rămîne mai degrabă comun, în comparaţie cu minunatele filme sud-coreene ale lui Joon-ho Bong.
Jeune & jolie al lui François Ozon e o tachinărie de film despre o elevă de liceu din Paris (Marine Vacth), care, la scurt timp după împlinirea vîrstei de 17 ani, se apucă de făcut sex pe bani cu bărbaţi agăţaţi pe Internet.
Aşa cum e scenografiat în „bibliockbuster“-ul Noe, trecutul antediluvian ar putea foarte bine să fie viitorul postapocaliptic dintr-un alt film made in Hollywood: sterpitudine şi lumină mornă (s-a filmat în Islanda), cîini cu solzi şi bande de canibali.
Al doilea joc al lui Corneliu Porumboiu constă într-un video-obiect ready-made – înregistrarea TVR a unui meci Steaua – Dinamo din decembrie 1988, arbitrat de tatăl regizorului –, pentru care cei doi Porumboiu au asigurat, în 2013, un comentariu din off pe două voci.
La origine o invenţie a scriitorului victoriano-edwardian Anthony Hope, pentru romanul său de aventuri Prizonierul din Zenda, regatul slavo-germanic al Ruritaniei a devenit un topos durabil în cultura anglo-saxonă, numele său evocînd şi în zilele noastre un exotic compozit central-european, Belle Époque sau cel tîrziu interbelic.
Cu Nebraska, Alexander Payne face în 2013 un film al aşa-numitului „New Hollywood“ de la începutul anilor ’70 – un road movie în alb-negru, voluptuos tărăgănat, cu parfum de literatură americană regională, cu un climat de bătrîneţe, înfrîngere şi little town blues.
Ignorat astă-primăvară de juriul competiţiei principale a Festivalului de la Cannes, dar consolat ulterior la Hollywood cu Oscarul pentru Cel mai bun film străin, La grande bellezza al lui Paolo Sorrentino e un autodeclarat sequel contemporan al fellinianului La dolce vita.
O coproducţie internaţională vorbită în engleză, Closer to the Moon constituie fantezia regizorului-scenarist Nae Caranfil despre circumstanţele în care şase ex-ilegalişti au ajuns, peste 15 ani, să fie condamnaţi la moarte ca autori ai unui hold-up în stil american asupra Băncii Naţionale a României staliniste.
În viziunea lui Jim Jarmusch din noul său film, Only Lovers Left Alive, hipsterii-boemii-esteţii-connaisseur-ii supremi sînt doi vampiri, soţ şi soţie (Tom Hiddleston şi Tilda Swinton), el – brunet tenebros, ea – blondă simili-albinoasă, amîndoi mai mult pomeţi (şi accente posh) decît canini.
Apărută la editura universitară britanică Wallflower Press, Contemporary Romanian Cinema: The History of an Unexpected Miracle este o introducere în filmul românesc de ieri şi de azi, scrisă de o autoare de origine română, pentru un public internaţional (anglofon) mai degrabă cinefil decît academic.
În cel de-al doilea volum din romanul cinematografic ludico-intelectualisto-porno al lui Lars von Trier, Şeherezada nimfomană Joe (Charlotte Gainsbourg) îi povesteşte aparent asexuatului samaritean Seligman (Stellan Skarsgard) despre cum şi-a pierdut orgasmul într-un cămin conjugal altminteri fericit, înainte de a şi-l recăpăta din mîinile unui torţionar sexual profesionist.
În SF-romance-ul satiric Her, amorul imposibil dintre o persoană (Joaquin Phoenix) şi o inteligenţă artificială fără corp, dar prevăzută de programatori cu intuiţie, căldură umană şi alte asemenea servicii, operează ca o metaforă nu tocmai proaspătă, dar polivalentă.
Mizînd nu doar pe promisiunea mincinoasă a unei echilibristici nemaiîncercate între cinema „onorabil“ şi pornografie hardcore, ci şi pe anunţuri precum că von Trier ar fi inventat o nouă specie de cinema narativ, numită „digresionism“, acest „volum întîi“ se prezintă ca o serie de conversaţii sapienţialo-şeherezadice.
Camille Claudel, 1915 poate trece drept un film aproape neconfruntaţional. Aşa cum se prezintă personajul Camille, poate fi luat drept un model standard de martiră feministă: o artistă redusă la tăcere de patriarhat (reprezentat nu doar de fratele ei, ci şi de absentul Rodin, a cărui amantă fusese).
Protagonistul noului film al lui Scorsese, Lupul de pe Wall Street, nu e unul dintre jucătorii care au provocat crahul din 2008; pe lîngă ei, acest Jordan Belfort e un mărunţel şi un marginal, un golan de periferie, insuficient de puternic ca să scape de închisoare.
Regizorul afro-britanic Steve McQueen a început cu instalaţii video expuse în galerii de artă, a trecut apoi la filme narative destinate cinematografelor d’art et d’essai, iar cu 12 ani de sclavie – cel de-al treilea lungmetraj al său, după Hunger şi Shame –, el face pasul spre Multiplexuri.
În Efectul Sherlock Holmes: Trei intrigi cinematografice, istoricul de artă Victor Ieronim Stoichiţă propune două studii pe filme de Hitchcock (Fereastra din spate şi Femeia dispărută) şi unul pe un film de Antonioni (Blow-Up) – doar vreo 120 de pagini în total, însă deschizătoare de ochi atît pentru privitorii proaspăt ajunşi la aceste filme, cît şi pentru specialiştii care le cunosc intim (cu tot cu literatura critică despre ele).
La întocmirea acestui top, regula jocului (căci fără una nu se poate) a fost următoarea: să aleg doar dintre filme proiectate în premieră, de-a lungul anului 2013, pe ecrane cinematografice româneşti, însă eliminîndu-le pe acelea care au beneficiat doar de una-două proiecţii în cadrul unor festivaluri, evenimente speciale etc.
Noul film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, e o comedie foarte elegantă formal – şi, venind din partea lor, neobişnuit de afectuoasă – despre un folkist (fictiv) din Greenwich Village-ul anului 1961, deloc netalentat, dar loser pînă în vîrful urechilor.
La 82 de ani, infatigabilul Tudor Caranfil propune un Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, unde prin „realizatori“ se înţelege exclusiv „regizori“, prin „film“ se înţelege exclusiv „lungmetraj de ficţiune“, iar prin „românesc“ se înţelege inclusiv „plasat în România“, „filmat în România“ sau „avînd personaje de naţionalitate română“.
Semnat de veneratul scriitor american Cormac McCarthy, scenariul filmului The Counselor este în tradiţia acelor piese alegorice medievale numite „moralităţi“. Personajele – în primul rînd cîţiva albi putred de bogaţi, implicaţi în traficul de droguri din Mexic – vorbesc în fabule şi în pilde, şi sînt unul mai oracular sau mai criptic-gnomic decît altul.
Deşi joacă şi rolul principal din Déjà Vu – rolul unui bărbat prins între soţie şi amantă –, regizorul Dan Chişu nu-şi arată faţa pe ecran. Noi, spectatorii, nu avem acces la evenimente decît prin ochii personajului său, „jucaţi“ de ochiul camerei de filmare, pe care regizorul-actor a purtat-o pe cap, instalată într-o cască.
Părăsită de Daniel (Jamie Sives), Maria (Ana Ularu) se răzbună făcînd din el un personaj într-o ficţiune literară, care chiar ajunge să controleze acţiunile lui din viaţa reală. În timpul acesta, atît Maria, cît şi Daniel sînt manipulaţi de un alt scriitor, Alex (Kim Bodnia), în interesul propriilor proiecte scenaristice.
În Adèle: Capitolele 1 şi 2, mărirea şi decăderea unei prime iubiri sînt tratate la scară epopeică: aproape trei ore. Adèle (Adèle Exarchopoulos) e încă la liceu cînd o cunoaşte pe Emma (Léa Seydoux), studentă la Arte Frumoase, de care e atrasă cu o forţă fără precedent în relaţiile ei cu băieţi.
Devenit notoriu, la Cannes, pentru o scenă de tortură în care figurează un penis flambat, Heli – care relatează calvarul unor common people mexicani, intraţi în atenţia unei brigăzi paramilitare antidrog – e, de fapt, o lucrare de o anvergură deloc neglijabilă, cu o componentă vizionară.
Huiduit anul acesta la Cannes, Only God Forgives este primul film al lui Nicolas Winding Refn de la Drive, care a fost distins în 2011 cu Premiul pentru regie al aceluiaşi festival. La un plot superduzinar de film de acţiune, regizorul danez a adăugat orientalism sub-conradian şi îmbîrligături oedipiene de proporţii mamutice.
