Cupluri

● O poveste de dragoste – Lindenfeld (România, 2014), de Radu Gabrea. 

Ce-a rămas din romanul lui Ioan T. Morar, Lindenfeld (2005), după procesarea sa de către regizorul Radu Gabrea (al cărui scenariu, cosemnat cu Adrian Lustig, s-ar baza, potrivit genericului de final, pe „repovestirea“ romanului de către alţi doi scriitori – Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu), e o falsă şi leşinată romanţă geriatrică pe două voci, ambele cu superdicţie de teatru bucureştean, deşi se presupune că femeia (Victoria Cociaş) e o săsoaică neieşită din satul ei decît pînă într-un lagăr din URSS, iar bărbatul (Victor Rebengiuc) e un ţăran sas reîntors în Banat din Germania, ca milionar, pentru prima dată după 60 de ani. Unşi din belşug cu o lumină din aceea cremoasă, parcă împrumutată de la studiourile Hallmark, Victor – Victoria constituie aici un cuplu de plastic. Trama narativă e subdezvoltată rău: după cum notează Ionuţ Mareş în cronica lui din Ziarul Metropolis, „ideea centrală a romanului – refacerea de faţadă şi repopularea de conjunctură a unui sat din Banatul românesc, pentru a întreţine iluziile unui milionar german revenit la locul copilăriei şi tinereţii“ – este, în film, atît de „periferică şi superficial executată“, că mai bine ar fi fost abandonată de tot. Nu vedem destul din satul original, pentru a-l putea compara cu modelul erzaţ (repopulat cu actori profesionişti ale căror compoziţii, iarăşi, nu sînt imaginate în detaliu), iar ce vedem din el nu e mai puţin erzaţ – cîteva tablouri generic-bucolice cărora le-au fost alipite voci vorbind în germană. Evocarea culturii dispărute odată cu golirea satului, în specificitatea acesteia, lipseşte pînă şi la nivel de intenţie – zero specificitate. Cu excepţia a două-trei derapaje tonale – de ce s-au simţit obligaţi realizatorii să facă din servitoarea protagonistului (personaj care abia trece prin cadru) o servitoare porno?, sau ce-i cu încîntarea tembelă a lui Ion Caramitru, în rolul medicului (prieten vechi, dar chiar şi aşa!) care-l diagnostichează pe protagonist cu Alzheimer? –, filmul e o lălăială lipsită de orice contur.  

● O altă adresă de pomină / 22 Jump Street (SUA, 2014), de Phil Lord şi Christopher Miller. 

Recomandat defensiv în aceste pagini de către Iaromira Popovici, 22 Jump Street e o comedie romantică gay, deghizată superficial într-o comedie de acţiune de tip optzecist, despre un cuplu asortat-contrastant (unul atletic şi celălalt plinuţ, unul placid şi celălalt nevricos ş.a.m.d.) de poliţişti sub acoperire (Jonah Hill şi Channing Tatum); ceea ce, fiind vorba despre un produs hollywoodian supercomercial, destinat unui public de masă preponderent masculin şi adolescent, îl face sort of progresist – cel puţin în ochii dispuşi să vadă jumătatea plină a paharului. Că tandemurile masculine din buddy movies tind să fie galvanizate de o chimie mult mai puternică decît aceea dintre buddies şi oarecum aleatoriile lor partenere feminine, asta nu mai e de mult o noutate. Mai puţin obişnuit e ca subtextul ăsta să defileze, ca aici, la lumină şi practic dezbrăcat de prefixul „sub“. Anchetînd într-un campus universitar, personajul lui Hill are bucurii la o studentă, dar mult mai intensă îi este gelozia pe placid-taurinul său partener, a cărui expunere la un curs despre sexualitate pare să-i dea idei noi şi a cărui întîlnire specială nu e cu o studentă, ci cu un student la fel de atletic ca el. Cei doi muşchioşi nu par să facă altceva decît să tragă de fiare împreună, dar pe asta o fac cît se poate de sugestiv, zbierînd la unison sub camera de supraveghere a plinuţului abandonat, ale cărui schimburi de reproşuri, regrete, explicaţii etc. cu partenerul său, înteţite în a doua parte a filmului, au ca subiect oficial relaţia lor profesională, dar sînt menite să evoce – astfel încît să nu-i scape nimănui – schimburi între parteneri amoroşi. Şi dacă totuşi îi scapă cuiva, psihologul campusului e acolo ca să-i „confunde“ pe poliţişti cu un cuplu gay. Se poate argumenta că filmul, refuzînd să meargă cu relaţiile dintre personajele sale masculine pînă la deznodămintele lor logice, temîndu-se să bruscheze tabuul homofob şi mulţumindu-se să-l tachineze prin aluzii, mai mult îl întăreşte. Pe de altă parte, manifestările de îndrăgostiţi pe care le au bărbaţii din acest film unii faţă de alţii nu sînt conotate nici un pic (excepţie parţială făcînd o scenă cu doi puşcăriaşi) drept înjositoare, diminuante sau demasculinizante. În rest, această continuare la 21 Jump Street (unde eroii anchetau într-un liceu) incorporează cu cinism în propriile dialoguri reproşurile standard la care o expune calitatea sa de sequel: că de fapt ar fi doar o copie a primului film, banii mai mulţi fiind folosiţi ca să mai ascundă un pic repetitivitatea etc. Cea mai isteaţă expresie a acestei autoreflexivităţi autocomplezente e o secvenţă de montaj care trece în revistă toate posibilităţile de sequel-uri viitoare, celebrînd showbiz-ul ca activitate de re-re-reciclare profitabilă a cîtorva idei de la început rahitice.  

(function() {var d,v,s;d = document;v = d.createElement('script');v.type = 'text/javascript';v.async = true;v.src = 'http://video.cinemagia.ro/player/resize.js';s = d.getElementsByTagName('script')[0];s.parentNode.insertBefore(v, s);})();