Luaţi de val

● Déjà Vu (România, 2013), de Dan Chişu. 

Deşi joacă şi rolul principal din Déjà Vu – rolul unui bărbat prins între soţie şi amantă –, regizorul Dan Chişu nu-şi arată faţa pe ecran. Noi, spectatorii, nu avem acces la evenimente decît prin ochii personajului său, „jucaţi“ de ochiul camerei de filmare, pe care regizorul-actor a purtat-o pe cap, instalată într-o cască. Deja trecut bine de 50 de ani în momentul în care s-a apucat de regie, Chişu a sudat patru filme (dintre care doar unul finanţat prin CNC), din 2010 pînă acum. Mai mult decît oricare dintre celelalte, Déjà Vu atestă simpatica juvenilitate a energiei sale – un spirit de tip „mă joc şi eu de-a ce vă jucaţi voi“. În cinematografia autohtonă, camera „subiectivă“ fusese pînă recent jucăria lui Adrian Sitaru, a cărui tehnică de a nara, în primele sale două lungmetraje (Pescuit sportiv şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii), fusese să comute riguros între privirile mai multor personaje. Chişu ia această jucărie şi fuge cu ea – în sensul că nu mai vrea să-i dea drumul un film întreg –, ba nu numai că fuge, ci la un moment dat chiar sare cu ea în apă şi porneşte înot în urmărirea unei bărci cu motor, de la bordul căreia e lovit în mod repetat cu nişte vîsle! (Dacă MTV România ar acorda premii producţiilor cinematografice locale, tradiţional-MTV-ista categorie „Cea mai bună secvenţă de acţiune“ ar fi ca şi adjudecată pe 2013.)

Din Pescuit sportiv al lui Sitaru, Chişu o mai reţine pe Ioana Flora în rolul amantei, în timp ce din Marţi, după Crăciun al lui Radu Muntean, el o reţine pe Mirela Oprişor în rolul soţiei înşelate – cu furia ei de-acolo cu tot, dar nu şi cu distanţa/altitudinea analitică menţinută de Muntean în raport cu exhibiţiile ei şi ale celorlalte personaje. Propulsat narativ de insistenţa idioată a soţului de a i-o prezenta soţiei pe amantă, Déjà Vu e o cvasifarsă fîsîită – nu apucă să se dezlănţuie decît un pic, chiar la finalul actului trei, cu cele două femei ameninţînd s-o pună de-un catfight sub ochiul din frunte/cască al bărbatului, pe care sîntem invitaţi să ni-l imaginăm îmbrăcat numai în chiloţi. În actul întîi, dedicat pregătirilor celor doi amanţi pentru vizita la soţie, Chişu, cu autoindulgenţa diletantului, se lasă furat de jucăria lui tehnologică şi de preabinecunoscutele manevre ale construcţiei dramaturgice în „timp real“: cînd cei doi ies în sfîrşit din casă, regizorul s-a giumbuşlucărit deja în fel şi chip cu camera lui „subiectivă“, dar din informaţia narativă de bază nu ne-a livrat decît o parte. Amanţii îşi petrec în maşină lunguţul act doi, cu nervii atît de întinşi, încît sînt incapabili să nu se ciondănească. Dată fiind evidenta lipsă de minte a amîndurora (aşa nervoasă cum e, amanta merge înainte cu planul tembel de a i se prezenta soţiei), pasul final al filmului, spre farsă, este cel corect; din păcate, îi ia mult prea mult pînă să-l facă şi nici atunci nu-l face di granda – identificarea tardivă şi ezitantă a tonului potrivit fiind un alt semn de diletantism. Astea fiind zise, practica autoreflexivităţii nu-i e complet străină lui Chişu: filmul citează un apel mobilizator, adresat de Ridley Scott vînătorilor amatori de imagini, la care Ioana Flora îşi porneşte camera din telefonul mobil şi ameninţă s-o întoarcă spre regizorul-partenerul ei. 

● Căpitanul Phillips / Captain Phillips (SUA, 2013), de Paul Greengrass. 

Captain Phillips e o reconstituire a calvarului îndurat în 2009 de un comandant de vapor american (aşa cum l-a povestit el însuşi într-o carte din 2011), luat ostatic de patru piraţi somalezi. Ca film de acţiune, este foarte bine făcut – nici un regizor nu stăpîneşte mai bine decît Paul Greengrass (United 93) varianta hollywoodiană (cu mult montaj) a esteticii pseudo-direct cinema (cu multă bîţîială a camerei de filmare). Din punct de vedere politic, filmul devine tot mai ambivalent pe măsură ce complexa operaţiune militară declanşată de americani pentru salvarea lui Phillips se apropie de inevitabilul ei deznodămînt – zdrobirea celor patru disperaţi. Pe de-o parte, frapanta inegalitate de forţe face empatizabilă frustrarea piraţilor („Ne iau drept copii… nu au nici un respect pentru noi…“), iar scenariul relevă asemănările dintre căpitanul Phillips (Tom Hanks) şi căpitanul pirat (Barkhad Abdi) – amîndoi marinari, amîndoi peşti mici în ape dominate de rechini (corporatişti în cazul americanului, warlords locali în cazul somalezului). Pe de altă parte, desfăşurarea americană de know-how şi echipamente militare e documentată fetişist, iar filmul nu e departe de a prezenta calvarul albului – care nu încetează să-i înţeleagă pe africani, inclusiv pe cei care-l chinuie – ca pe un martiriu christic. Totuşi, pentru un western în care cavaleria (înlocuită de Navy SEALs) vine să salveze situaţia, Căpitanul Phillips se încheie într-o notă neobişnuit de netriumfalistă, arătîndu-ne insistent doi oameni frînţi – doi căpitani dintre care, ce-i drept, unul o să-şi revină, pe cînd celălalt a fost zdrobit definitiv.